Fire participativă, românul suferă şi pentru cele câteva lucruri care-l privesc, şi pentru cele, multe, care nu-l privesc. Recentele alegeri din Statele Unite au mai divizat o dată societatea românească. Pe de o parte, pro-democraţii, pe de alta, pro-republicanii. Că la noi nu se prea ştie ce e cu unii şi ce e cu alţii, e în firea lucrurilor: un ditamai bolşevicul precum Iliescu face figură de social-democrat sadea, stângiştii din P.D. îmbracă dezinvolt costumele de centru-deapta, pe când destui liberali se simt de minune în iţarii populismului graţios, promiţând marea cu sarea poporului fericit să trăiască din cadouri. De aceea, nu m-a mirat să văd figuri alungite de intelectuali români, altminteri situaţi declarativ la dreapta, suferind în urma victoriei lui Bush mai mult decât la un meci pierdut de naţională contra Liechtenstein-ului.

N-am fost pe 2 noiembrie la Ambasada Americană din Bucureşti şi nici n-am votat, aşa cum au făcut cele câteva sute de români invitaţi, între o măslină şi-o Coca-Cola, să-şi arate preferinţele pentru unul sau altul din candidaţii la Casa Albă. Când, cu nedisimulată satisfacţie, posturile de televiziune au anunţat că în România a câştigat Kerry, nu m-am mirat prea mult. În fuga imaginilor, descoperisem destui dintre campionii corectitudinii politice şi odrasle ale mărimilor politice ale zilei. Cum şi fomiştii de serviciu din lumea cultural-mondenă, băieţi şi fete ce n-ar călca nici din greşală în vreun cartier sărac al Bucureştiului, dar votează, simţitor şi expresiv, cu "boborul".

N-am fost mirat nici când aceleaşi televiziuni aservite stângii cianurice din România au făcut propagandă deşănţată unei hărţi ce prezenta preferinţele europenilor în materie de preşedinţi americani. Cu excepţia Poloniei, dar şi cu o notă de exagerare bolnăvicioasă anti-Bush a Franţei, europenii l-au văzut drept viitor chiriaş