N-am adunat capace şi n-am decupat coduri de bare. Nu m-am lăsat antrenat in puzderia de concursuri care te fac, fie cu o maşină de spălat, fie cu salarii in dolari, pe viaţă. Mizele mici nu mă imbie.
Iluziile mele de imbogăţire merg pe cai mai mari: ori potul, ori nimic! Nu măninc ciocolată ca să pot ciştiga un apartement, nu developez filme ca să prind o excursie pe Nil, nu mestec gumă ca să imi schimb maşina.
Măninc ciocolată pentru că-mi place, developez filmele pentru că vreau fotografii şi mestec gumă din respect pentru aproapele meu. Nu sint targetul promoţiilor.
Joc la Loto ca tot romanul, moderat. Cind am fost in străinătate, am jucat şi la loteriile lor, in care ciştigurile erau mult mai mari. Vara trecută, in Franţa, am luat un bilet cu doi euro şi am ciştigat zece, mi-au ieşit 3 numere din 6.
Deci, se poate! Nu e o ruşine să recunoşti că joci şi nici să-ţi faci planuri de ciştigător. Am un set de proiecte in funcţie de mărimea potului, ştiu in ce parte a lumii imi voi face casă, mi-am stabilit priorităţile turistice, am o listă cu prietenii cărora le voi face donaţii.
Fac parte din clasa mijlocie a naivilor. Dar asta nu mă impiedică să observ pălmaşul care stringe şi trimite capace şi etichete, care dă telefoane sau trimite SMS-uri oferindu-şi adrenalina statistică de zi cu zi.
Nu am cunoscut personal astfel de persoane, nu intră in cercul meu de cunoştinţe, dar cred că ele există, altfel nu s-ar organiza toată această ţesătură şi ar da faliment firmele cu pricina. Concursurile, tombolele, loteriile de trust, tragerile la sorţi sint cazinoul săracului şi IMM-urile speranţei.
Nu le blamez, chiar dacă nu iau parte la ele. Ba chiar vreau să lansez o observaţie referitoare la mutaţiile incete, dar sigure, ale noţiunii de ciştig. Dacă anii nouăzeci au fost marcaţi de iluzia ciştigului
