REPORTER IN TIGAIE VANDA IONITOIU
Casa lui mos Dumitru, "azvarlita" pe unul dintre dealurile ce nsotesc cursul Trotusului, ne asteapta mereu calda si primitoare Pe vremea cand eram copii, credeam ca povestile se transpun in realitate. Asa se face ca asteptam ca in orice moment sa gasim in curte acea ridiche uriasa, de care tragea tot familionul, sau sa vina o zana buna care sa ne schimbe dovleacul din bucatarie intr-o superba caleasca. Am descoperit tarziu ca povestile nu au limita de varsta si uneori au un farmec in plus cand li se intampla celor din jurul nostru, adultilor care nu au crezut niciodata in basme.
Cu atat mai fantastica mi s-a parut povestea ce urmeaza, caci "eroina principala" este o⦠tocanita. Si inca una cum rar a mancat cineva! Nu ma credeti? Atunci haideti cu mine in poveste.
"Gazda" noastra va fi nu cine stie ce gospodina harnica, trebaluind prin bucataria cu cuptor de caramida, ci... un mos Dumitru, cu zambet bun si ochi stralucitori si blanzi! Povestea mosului aproape ca s-a pierdut in timp, la inceputul celui de-al doilea razboi mondial.
Pe vremea cand marii conducatori inca isi disputau teritoriile, in ograda unui taran de pe apa Trotusului se semnasera de mult toate tratatele de pace. Ratele si gastele se plimbau nestingherite prin fata usii de parca ar fi fost pe bulevard, cainii se zbenguiau isteric prin iarba, iar cocosii alergau de zor dupa curtezanele lor prin stratul de varza. Asa arata ograda recrutului Dumitru la plecarea pe front. Lasa in urma toata aceasta lume neinvinsa de griji.
Mos Dumitru ne deschide poarta si apoi usa casei cu toata dragostea. Ii place sa vorbeasca despre razboi. Una dintre istorisirile de atunci o repeta cu un gest hatru, ce vrea sa spuna: "Ia sa vedeti voi, dragii mosului, cum l-am dus noi de nas pe rus"; "Si cum eram noi inchisi, la "prizoana" numai ce g
