Astãzi se împlinesc zece ani de la moartea lui Corneliu Coposu. Dupã revoluţia din 1989, Seniorul, aşa cum este cunoscut, a coagulat în jurul sãu opoziţia democraticã. Cinsprezece ani în închisorile comuniste nu au reuşit sã-i anihileze credinţa în valorile democraţiei.Admirat, dar şi hulit, Coposu va rãmâne în istorie ca una dintre cele mai importante personalitãţi politice ale României postrevoluţionare.

Nãscut în 1914 în comuna Bobota, judeţul Sãlaj, Corneliu Coposu era fiul lui Valentin Coposu, protopop greco-catolic, doctor în teologie şi specialist în limba arameicã. În acelaşi timp, Valentin Coposu era şi preşedinte al Ligii antirevizioniste, precum şi prieten personal cu Iuliu Maniu. E de la sine înţeles cã Valentin Coposu a fost preocupat sã-i asigure fiului sãu – singurul între mai multe fete – o educaţie cât mai bunã, dar i-a facilitat şi contactul cu mediul politic ţãrãnist.

Corneliu Coposu a studiat dreptul la Universitatea din Cluj, dar în acelaşi timp a început sã facã şi ziaristicã, implicându-se activ în politica PNŢ, ajungând astfel în atenţia lui Iuliu Maniu. Desele sale atitudini anticarliste i-au atras o "atenţie sporitã" şi din partea Siguranţei statului român, care i-a deschis chiar şi un dosar de urmãrire informativã. În 1937, Corneliu Coposu a suferit prima condamnare pentru "lezmajestate". În timpul acestei detenţii a cunoscut-o pe Ana Pauker, condamnatã pentru activitate comunistã. În timpul regimului de dictaturã antonescianã, Corneliu Coposu a rãmas în continuare în atenţia Siguranţei statului român.

Lovit, dar nu îngenuncheat

În 1940, Corneliu Coposu a devenit secretar particular al lui Iuliu Maniu şi s-a mutat la Bucureşti. Prin funcţia pe care o îndeplinea în acel moment, Coposu era în temã cu evenimentele politice în curs, fiind un obişnuit al reuniunilor mondene din Bucureşti, unde şi-a fãcut o serie de re