Desigur ca in Romania sint contestate elitele (prefer acest verb generic; „diabolizate“ mi se pare a raspunde, prea obedient, unui gust – absolut local, de n-o fi balcanic – pentru patetisme, cind este vorba despre a vedea si a numi o realitate fireasca). Ca pretutindeni, cred, exista mereu centri de putere sau grupuri ale caror frustrari isi gasesc o legitimare din asta sau ideologii „mai stingiste decit stinga“, care contesta (violent) elitele. In general, elitele exista in relatie cu aceste contestari, dar una dintre functiile lor este de a ramine… elite, chiar daca au invatat ceva din respectiva ciocnire cu „lumea de dedesubt“.
Problema la noi, acum, fata cu acest „razboi al elitelor“, este ca respectiva contestare ajunge foarte repede, nediferentiat, la cuvint, la microfon, la acoperire mediatica, se aude si se vede, adica, mai bine decit e cazul – si este vazuta de un public usor de fascinat cu senzationalul, mai putin capabil in schimb de reflectie la rece (vi se pare elitist spiritul frazelor mele? e inevitabil…). Cred ca este de identificat in primul rind diferenta majora care separa un anti-elitism de inspiratie americana (o stinga inocent-academica, potrivita „la ei“ unei istorii mult mai tinere si, in general, unei alte distributii a puterii, unui alt climat al dezbaterii democratice; sau, ma rog, al dezbaterii dintre republicani si democrati, dintre elita WASP si „ceilalti“, dintre „the happy few“ si „the lot of them“ etc.), prost transplantat in spatiul romanesc (pentru ca nenuantat citusi de putin si nepotrivit contextului), o contestare fireasca (in orice societate) a elitelor venind din aria non-elitelor (cine le compun si pe unele, si pe altele, la noi? iata un subiect de reflectie) si o contestare frustrata, a unor grupuri de presiune centrate in jurul unor figuri care au, evident, resurse resentimentare aparte. In chip regretabil, la
