Nu cred ca cineva (nu vad, de altfel, cine si cu ce scop ar face un efort de o asemenea anvergura) demonizeaza elita in Romania. Cred, in schimb, ca aceasta (si am in vedere, in special, elita academica si pe cea artistica) are o problema de situare comunitara. In parte, explicatia se gaseste in dificultatea elitei de a-si identifica, construi si asuma rolul in societatea post-totalitara, de a gasi, adica, temele lumii si limbajul adecvat.
Cind nu s-a retras in perimetrul propriei specialitati (in rolul cel mai important, strict profesional, care ii asigura, de altfel, calitatea), elita a practicat, nu o data, pe linga limbajul critic (acesta, legitim), un limbaj anticomunitar, adica, pina la un punct, a demonizat ea insasi comunitatea blestemata sau, oricum, imperfecta: cititorii nu mai citesc ce si cit trebuie, cetatenii nu voteaza cum se cuvine, tinerii sint iresponsabili, batrinii sint nostalgici etc. Au fost relativ putine vocile (si ele s-au reglat cu greu, incep, insa, sa se faca distinct auzite) care au incercat sa explice fenomenele societatii fara sa le incrimineze. Dupa decenii in care generatii intregi au fost formate si au trait in spiritul urii si al luptei (de clasa, ideologice, anti-imperialiste, anti-elitiste etc.), cu suspiciune si frica, considerind adesea ca a fi impreuna inseamna a avea dusmani comuni, iar solidaritatea a intrat in rindul valorilor subversive, procesul de decantare a fost (este, inca) inevitabil, de durata. Un diagnostic pregnant pentru aceasta dificultate a elitei a fost formulat de istoricul Alexandru Zub in convorbirea purtata cu Sorin Antohi (Oglinzi retrovizoare), acolo unde profesorul iesean spune ca n-am ajuns intr-o societate suportabila, pentru ca „nici pina astazi nu am reusit sa producem repere, prin autoscopie, prin meditatie, prin reflectia asupra experientelor noastre traumatice“.
O alta e
