Personalitate scindată de fascinaţia temelor duale împinse, prin rezolvare mistică, pînă "la pragul minunii", Vasile Voiculescu este, cu siguranţă, un poet de antologie. Flagrantele discontinuităţi etice şi estetice nu reuşesc să clintească o anume impresie unitară, de orgoliu şi solemnitate, care-l impune. Livresc (în maniera cu totul serioasă a autodidacticului), cu lecţii de mitologie bine însuşite, clasificate pe simboluri şi apreciate după folosul didactic, V. Voiculescu rămîne, în esenţă, un vitalist, un "primitiv" prin cultivarea eresului de extracţie folclorică. Cum confortul unei gîndiri dialectice cu efect implacabil pare a i se refuza, se dovedesc valabile rupturile care produc răni în spiritul dezbinat, hărăzit celor mai teribile încercări: "În fundul existenţei zac ca-ntr-o groapă, / Pereţi de lut mă strîng şi mă strivesc; / Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă, / În pînzele durerii putrezesc." (Dezlegare).

Născut la 27 noiembrie 1884, la Pîrscov, pe valea Buzăului, scriitorul cu cele mai uimitoare apariţii editoriale postume se stinge în primăvara anului 1963. Rămîne în amintirea cunoscuţilor şi a prietenilor cu figura lui de ascet hirsut, atins de "îngereţe", la a cărui apariţie prin Cişmigiul plimbărilor predilecte copiii exclamă cu înfiorare: "Uite-l pe Dumnezeu!". Dacă debutul destul de tîrziu se produce în 1916 cu Poezii sub influenţa lui Vlahuţă (E. Lovinescu vorbeşte chiar de un "vlahuţianism" al epocii), medicul este departe de a socoti poezia un "violon d'Ingres". Persistă într-ale scrisului, publicînd pînă în 1939 nu mai puţin de şapte volume, ca tot atîtea trepte spre desăvîrşirea materialului de expresie şi a rafinării ideatice. Chiar dacă majoritatea criticilor văd în primele volume defectul unor versuri bolovănoase, cu "dialecta-lisme" rebarbative în slujba alegoriilor prea transparente, explicitate discursiv, nici o voc