Fragmentele pe care le oferim cititorilor "României literare" fac parte din volumul Testamentele trădate (Gallimard, 1993), a doua carte de eseistică publicată de Milan Kundera în Franţa, după Arta romanului (1986). Scrise direct în franceză, cele trei sute douăzeci şi două de pagini, împărţite în nouă părţi, abordează diverse aspecte ale "artei născută din râsul lui Dumnezeu": spiritul umorului, înrudirea cu muzica, valoarea sapienţială etc. Cartea e străbătută de o ironie nostalgică faţă de trecutul trădat. Dincolo de testamentele trădate ale artiştilor (Kafka, Janacek, Gombrowicz, Beckett, Fuentes, Rushdie), trădate de prieteni, de critici, de traducători, Kundera lasă să se întrevadă o trădare mai amplă, trădarea "societăţii romanului", cum numea ironic Cioran cultura europeaneă a Timpurilor Moderne.

Or, acestei societăţi şi culturii ei, romanului în special, vrea să-i rămână credincios Kundera. Pentru el, a fi romancier înseamnă să te subordonezi exclusiv regulilor genului, suprimând orice judecată morală sau ideologică în favoarea îndoielii şi a relativităţii specifice "artei romanului".

L-am cunoscut pe Milan Kundera în decembrie 1969, la Praga, la Uniunea Scriitorilor al cărui membru mai era încă în acel moment. Procesul destructiv al vechilor structuri, cele ale "Primăverii pragheze" era în curs şi a durat câţiva ani. Kundera preda încă la facultate şi era, dacă nu mă înşeală memoria, redactor la o revistă de cultură. Câteva din cărţile lui, printre care ciclul de povestiri Iubiri caraghioase, romanul Gluma, apăruseră la Paris fiind primite entuziast de critică şi public, aşa cum se va întâmpla peste câţiva ani şi cu următorul lui roman Viaţa e în altă parte. Despre acesta din urmă e vorba într-o scrisoare din decembrie 1973, care îmi este adresată şi din care reiese, printre altele, modul de viaţă, cu totul schimbat pe care-l