Un animăluţ de pluş şi o poupée cu capul de porţelan, rătăcită din întîmplare într-un magazin de antichităţi, tot copilărie înseamnă, doar că adusă aminte diferit. Pe de-o parte, un surogat de viaţă, cu blăniţă şi ochi de mărgea, pe de altă parte, surogatul de moarte, mica statuie nesimţitoare, deşi fragilă, cu trăsături familiare, ca ale tale, şi totuşi atît de stranie. Este, de fapt, deosebirea dintre tihna anilor de răsfăţ vrednică, peste timp, de ultima milă şi o anume precocitate necontrolată a corpului foarte tînăr care-şi consumă vîrstele în avans. Despre amestecul lor, al bucuriei lipsite de răspundere, dar întrucîtva condamnabile şi al transferurilor de energie printr-o comunicare cu ceilalţi aproape mediumnică scrie Sonia Larian în Bietele corpuri. Cartea, republicată de curînd la editura Polirom, apărea într-o primă ediţie imediat după jumătatea anilor �80, într-o perioadă "experimentală", în sens oarecum neoavangardist, de inovaţie care nu stă niciodată pe loc, nu eşuează, la un moment dat, într-o structură închegată şi imitabilă. Într-o reţetă. Romanul, "bătrîna doamnă cam bolnavă", ale cărei beteşuguri le discută frumos Adriana Babeţi în prefaţa la reeditarea Bietelor corpuri, e condamnabil pentru doza lui de previzibil, pentru clişeele neasumate ironic, pentru o anume decrepitudine sîcîitoare şi, în fine, pentru trista neputinţă de-a se mai transforma. Nu moartea, scrie Sonia Larian, e opusul viului, ci mineralul, pietrificarea. Sigur, pentru că noi dispărem, contează prea puţin că materia moartă se mai schimbă neîncetat, dar pentru o "biografie" extinsă, precum Bietele corpuri, care începe cu "memoria" moleculelor ce ne compun, mişcarea aceasta e importantă. Cîtă viaţă rămasă, atîta energie de-a muri. Cîtă putere de moarte, atîta dorinţă de-a scrie, în fond de-a aşeza etichete într-un mic "bestiariu" de familie, cu Ursu şi Pisica, animale moi, oc