Toate calităţile şi defectele, deopotrivă de mari, ale prozei lui Eugen Barbu se află, şi încă de la cea dintîi, în nuvelele sale. Priceperea literară este evidentă de la Munca de jos din 1955 şi pînă la Miresele din 1977, iar dacă există vreo deosebire între nuvelele debutului şi cele tîrzii (între unele şi altele aşternîndu-se romanele), aceasta constă în abandonarea clişeelor realist-socialiste în favoarea unei proze de un manierism strident, care îmbracă un fond pitoresc şi senzaţional aproape la fel de fals ca şi cel dinainte. Să începem cu începutul. Neinteresat vreodată cu adevărat de psihologia personajelor sale, Eugen Barbu face eroarea de a trata, în cîteva dintre nuvelele anilor '50, problemele de conştiinţă ale omului nou în contact cu lumea comunistă. Antonică din Munca de jos e un tipograf care ştie meserie, dar care bea şi întreţine relaţii neprincipiale cu Domnica, o "fostă", ajunsă lucrătoare şi ea. Este expediat să lucreze pe "gloabă", cea mai veche plană din tipografie. (Problematica şi cîteva personaje vor fi reluate în Facerea lumii). Alteori e vorba de oameni simpli care deschid ochii. în bătrînul din Oaie şi ai săi se trezeşte conştiinţa de clasă, după un lung exerciţiu de obedienţă faţă de autorităţi şi bogătani, tot aşa cum se întîmplă cu Tereza, al cărei bărbat e ucis mişeleşte în închisoare, sau cu protagonistul din Truda care se alătură grevei tramvaiştilor şi e împuşcat de jandarmi. Contribuţia meritorie a autorului (cîtă este) constă în explorarea unui mediu, pe care-l cunoaşte bine, acela al periferiei bucureştene din care provin majoritatea personajelor, şi în felul colorat în care relatează evenimentele. Eugen Barbu posedă din capul locului un stil în care precizia detaliului, aspectul documentar şi etnografic al unei lumi primitive se îmbină cu literaturizarea şi livrescul. Scriitor prin excelenţă descriptiv, are ochiul format p