Poate fiindcă în vremea copilăriei mele erau la modă filmele indiene împănate cu poveşti siropoase şi cu un exotism smead-lacrimogen sau poate fiindcă, nu ştiu de ce, ţineam morţiş ca cele O mie şi una de nopţi, preferatele mele, să se petreacă într-adevăr la Bagdad, dar oraşul acesta mirific să fie în India (cred că îl confundam cu Bombay), am inventat pe la zece ani un personaj care era un fel de umbră a mea sau maestru sau înger păzitor sau frate mai mare de cruce. La început l-am văzut ca pe un soi de unchi, întrucât îmi plăcea acest soi de rudenie, mi se părea important şi puternic şi hâtru, apoi, după ce o vară întreagă am tot cântat Avaramu-o-o-o-o, dansând din buric şi desenându-mi un cerc negru între sprâncene, i-am spus Maharajahul. Ei bine, acest unchi, umbră, maestru, înger păzitor sau frate mai mare de cruce, avea nişte urechi destul de late, ca de elefant, avea barbă, purta ochelari, fiindcă era miop, şi avea o chelie simpatică, o rotoghilă de cap, înconjurat de păr negru, ca un dominican oriental şi destul de lăţos, spun eu acum. Pe vremea aceea nu ştiam nimic despre Ganesha, zeul indian cu chip de elefant, dar cred că în inconştientul meu Maharajahul se contaminase, totuşi, de celebrul elefant-zeu. De la o vreme am ştiut, de altfel, că ar trebui să îl botez pe Maharajah, drept care i-am spus, cât se poate de nepotrivit, întrucât i-am dat un nume evreiesc, i-am spus, deci, Solomon. Numele acesta ţiuia special în urechile mele şi apoi îmi plăcea împărţirea limpede în cele trei silabe ca nişte pietre de râu. De altfel, îi şi pronunţam numele cam aşa : Soooo-lo-mon, prima silabă fiind lungită peste măsură, întrucât îmi ţuguiam buzele de parcă aş fi fost dirijor de cor. Cea mai de seamă înzestrare a lui Solomon Maharajahul era aceea de a fi un mare şi incorigibil povestitor. Fireşte că eu îl puneam să spună poveştile respective şi tot eu şi inventam p