De când nu mai am acces la infailibilul observator din curtea blocului - spaţiul de depozitare a gunoaielor - acuitatea observaţiilor mele sociale a scăzut dramatic, după cum eventualii cititori vor fi observat. Mutându-mă, am slăbit legătura cu ceea ce se numeşte "talpa ţării". Am pierdut, aşadar, contactul direct şi permanent cu evoluţia socială a României. Un păcat inadmisibil, recunosc, pentru cineva care s-a angajat să scrie o rubrică despre România reală, nu despre aceea propaganistică, iluzorie, existentă doar în discursurile politicienilor ori în doinele melancolice ale ciobănaşilor de anţărţ.
Nu vă puteţi imagina ce fericire m-a năpădit când, la sugestia unor studenţi, am început, de câteva luni, să frecventez una din pieţele de vechituri ale oraşului. Am, n-am treabă, duminică dimineaţa mă îmbrac "popular" (în pantaloni scurţi şi cu tricou, vara, în trening şi cu un hanorac mai obosit decât "generaţia poetică �80", acum, toamna), iau tramvaiul, plătesc cinci lei taxa de intrare şi pătrund într-un extract de Românie pentru care m-ar invidia şi discipolii şcolii sociologice a lui Gusti. Spaţiul - câteva hectare de mahala împrejmuite de nişte garduri neclare, mai potrivite la o casă de corecţie sau la un spital psihiatric - are, însă, un nume diafan: "Piaţa Flavia".
Un paradis al vechiturilor, dar şi al mărfurilor contrafăcute. Vrei un parfum Dior? Nici o problemă: cinj'dă mii flaconu'! Un costum Armani? Gratis: juma' dă milion! O bicicletă ca a' lu' Armstrong? Maximum opt sutare! Ultimul Bertolucci (pour les raffinés!)? Un euroi! (Un amic şi-a procurat... viitorul disc Cohen cu numai cincizeci de mii!) Un film de categoria XXX? Cu "asistentă" cu tot, trei dolari!
Dacă eşti pretenţios, poţi trece alături, în mult mai organizata "Piaţa Aurora" - un fel de strămoş preistoric al mall-ului (pe care Timişoara, ce-i drept,
