Cartea e pur si simplu filmul parasirii Romaniei. De la scara vagonului de tren cu care plecau spre Paris (cu acte de emigratie in regula) pana incoace, la primii ani de pensie nemteasca. Douazeci si cinci de ani parcursi precum treptele urcatoare ale unei scari - pentru ca Ion Filitti se simte invingator si nu ezita sa o spuna. Totusi, nici urma de complex de superioritate. Omul stie ca a castigat si a pierdut in egala masura. A facut un calcul "nemtesc" si crede ca nu a gresit: "Lasam in urma oameni dragi si amintiri neplacute" - e comentariul pe peronul Garii de Nord, la plecare. "Aici puteam vorbi de libertate si bani, dincolo, in Romania, de preocupari intelectuale, lipsuri materiale si frica zilnica din cauza urmaririlor la care erai supus." - scrie mai tarziu, cand lucrurile deja au intrat pe fagasul stabilitatii. Cantareste necontenit sporul de demnitate pe care i-l aduce munca intr-o tara normala (cateva saptamani de Franta, apoi Germania, pentru tot restul vietii), dar si pierderea definitiva a unor valori esentiale. Descopera ca va ramane toata viata un emigrant, ca relatiile cu oamenii au cu totul si cu totul alte reliefuri, ca nu va mai regasi niciodata cu adevarat convivialitatea romaneasca si ca bunastarea poate fi dublata de obtuzitate si opacitate culturala. Pentru emigrantul roman, spune Ion Filitti, sansa se numeste... emigrantul roman: "emigrantul nu este acasa nici in tara in care locuieste, nici in tara de unde vine, ci este acasa numai intre emigranti ca el, cu care impartaseste aceleasi experiente, aceleasi necazuri si aceleasi bucurii ".

Ion Filitti nu scrie cu virtuozitate, dar priveste in jur cu umor si cu un fel de spirit critic jovial. Dupa descoperirea ca nu se vor putea niciodata topi in societatea nemteasca asa cum stiau s-o faca in cea din Romania, sotii Filitti nu cad nici in disperarea destararii, nici in autoghetoizare.