În discuţiile (din ce în ce mai rare) despre specificul teatrului, oamenii pasionaţi (din ce în ce mai rari, şi ei) se contrazic, în general, pînă la un punct. Punctul acela e actorul. Pînă acolo, unii susţin că teatrul se deosebeşte de alte arte prin confruntarea ideilor în acţiune (asta se întîmplă şi în film, comentează oponenţii), alţii găsesc că diferenţa stă în relaţia nemijlocită dintre cel ce practică actul artistic şi cel ce îl primeşte (dar în cazul baletului nu e la fel? - sună replica) ş.a.m.d. Cînd se ajunge însă la actor, toate contrariile se împacă. Da, el, actorul, omul care, uitîndu-ni-se în ochi, încearcă să ne convingă că e altcineva decît ştim cu toţii că este - iată esenţa ultimă a artei scenice. Desigur, afirmaţia aceasta - care, pe deasupra, e şi întrucîtva lirică - nu poate fi contrazisă. Aşa este: un om (eventual, costumat) pe un podium (obligatoriu luminat) înseamnă teatru sau, oricum, spectacol. De altfel, se pare că definiţia le convine de minune absolvenţilor de Actorie din ultimii ani - şi mai ales "dascălilor" lor -, care, ce-i drept, nu arată că ar şti să mai facă şi altceva, după ce s-au suit pe scenă. Dar, de fapt, ce-ar trebui să mai facă? Doar să vorbească bine, adică inteligibil şi inteligent. Şi să se mişte bine, adică firesc şi armonios. E mult? E puţin? Mă gîndeam la aceste lucruri - nu e bine spus "mă gîndeam", le simţeam, mai degrabă - pe cînd stăteam, acum o lună şi ceva, într-un fotoliu (incomod) la Teatrul Mic şi-l priveam pe actorul britanic Steven Berkoff "arătîndu-i", rînd pe rînd, pe Ticăloşii lui Shakespeare. Aşa se numea spectacolul său, un one-man show (sau recital, cum se spunea pe cînd încă nu ne declarasem naţie francofonă...) inspirat din piesele lui Shakespeare. Un spectacol, scurt spus, excepţional pentru scena românească. Prin ce? Am să încerc să explic. Omul avea un gînd (nu spun "o teorie", ca să nu