A le prezenta străinilor România de azi prin albume, CD ROM-uri promoţionale sau discursuri chibzuite strategic nu va putea substitui nici o clipă efectul întîlnirilor personale. Fiindcă orice este autentic (nou) se manifestă spontan şi convinge de la sine. Nedemagogic, nedeclamativ. Acasă la ei sau la noi. Fie că e vorba de un specialist, un artist sau un politician "de nouă generaţie", reţeta întîlnirii directe rămîne imbatabilă pentru a transmite eventualul mesaj al împrospătării. Nightlosers face parte din acest convingător... discurs implicit.

Tablou concret: 25 octombrie, ora 20. Sala de proiecţie a Şcolii Superioare de Teatru şi Film portugheze este neîncăpătoare pentru studenţimea şi profesorimea venită să vizioneze, în avanpremiera concertului celor 6 Nightlosers, două scurtmetraje. Liantul acestui diptic se numeşte Hanno Höffer. (Rafinat regizor şi muzician de egal talent... am putea spune, dacă n-am şti că detestă vorbele mari.) Încă din primele minute ale peliculei Ajutoare umanitare, sala freamătă. Înţelege imediat "şarmul discret" al acestei mini-fresce rurale de tranziţie, în care scenaristul-regizor evită înţelept capcana viziunii sarcastice, groteşti sau morbide (preponderentă în filmele de după '90), alegînd calea mai complexă a (auto)ironiei. Pe fundalul de "veselie lucidă" a secvenţei finale (cu poliţai între cergi şi putini confiscate), celălalt s-m, Telefon în străinătate, nu produce o ruptură. Schimbă doar registrul, propunînd reflecţiei o altă ipostază a obsedantei noastre tranziţii: fiul emigrat. Cele cîteva minute ale "telefonului ratat" către Lumea Nouă, creşterea şi descreşterea stării de spirit a unui biet tată burtos, de la bloc, chivernisite cu aceeaşi rigoare artistică de Höffer, transformă un anodin fapt de viaţă într-o parabolă existenţială. Pe cît de echilibrată, pe atît de profundă. (Iată un tînăr regizor preocupat de e