O diplomă universitară valorează cît se investeşte în ea: motivaţie, interes, pricepere, efort, timp şi bani. De către studenţi, părinţi, profesori, instituţii de învăţămînt, guvern. Aşa ar trebui să fie. Însă în multe privinţe, la noi lucrurile stau cu totul altfel. În România sînt o mulţime de tineri care vor să îşi continue studiile după bacalaureat - în orice caz, mult mai numeroşi decît oferta de locuri existentă - însă nu prea mulţi care să vrea să şi înveţe. Doar o minoritate sînt convinşi că ce obţin în facultate şi nu la sfîrşitul ei le va fi de vreun folos real. Motivaţia, cîtă există la început, se ofileşte adesea pe parcurs. Mediul universitar e slab competitiv, mare parte dintre studenţi perpetuează deprinderile de coalizare împotriva "opresiunii" profesorilor - mai exact, a examinărilor - dobîndite în şcoală. Aud o sumedenie de studenţi plîngîndu-se de note mici, şi extrem de rar reclamînd note date tuturor cu extremă largheţe, deşi e clar că "zecele pentru toată lumea" îi afectează pe cei apţi şi dispuşi să înveţe. Dacă le spun, din experienţe trăite, că în Occident nu ai de ce face poliţie anticopiat, fiindcă cei care încearcă să trişeze sînt sancţionaţi de colegii lor care se simt furaţi, au impresia că recit vreo poezie învăţată pe de rost. Părinţii sînt în stare de sacrificii financiare dureroase pentru a-şi vedea copiii intraţi la facultate. Ei se simt îndreptăţiţi, ca atare, să facă cele mai alambicate - şi improbabile - calcule privind alegerea specializării celei mai "accesibile" sau a celei mai "avantajoase". Ghidaţi de presiunile părinţilor, candidaţii la admitere fie se aleg cu sentimentul de culpă, în cazul eşecului, fie cu o euforie a succesului care se destramă rapid, în momentul în care scapă de sub controlul parental şi încep să simtă că nu au interes pentru ceea ce urmează să studieze. În cazul investiţiei financiare de pe parcu