La numai un an de la alegerile din noiembrie 2004, România a devenit subiectul unui studiu de caz ce fascinează presa internaţională. Aproape că nu există criteriu, potrivit căruia performanţa României să nu fi bătut vreun record sau să nu fi contrazis zeci, dacă nu sute de ani de istorie şi experienţă. Astfel, rating-ul de ţară al României a ajuns să fie mai scăzut decît cel al Sudanului, la numai şase luni de cînd agenţia Fitch acordase un rating ne-speculativ obligaţiunilor guvernamentale româneşti. În timp ce în noiembrie 2004 România avea pentru prima oară un mult-rîvnit statut de investiţie nespeculativă, pînă în mai 2005 starea finanţelor României s-a agravat cu o viteză care a surprins UE, FMI şi Banca Mondială, precum şi analiştii sectorului privat. Agenţiile de rating au mărturisit că nici scandalul Enron nu i-a suprins, aşa cum a făcut-o maniera extraordinar de rapidă în care deficitul bugetar al României a sărit la 9% dintr-un produs intern brut ce pare să se contracte pe zi ce trece. The Economist a declarat într-un editorial că "sub preşedintele Corneliu Vadim Tudor noţiunea de incompetenţă în management-ul macroeconomic a fost redefinită la un nivel pe care nici cel mai pesimist analist nu şi l-ar fi putut imagina, iar măsurile luate de acesta pe plan politic îi fac pe Stalin şi Mao să pară mici copii". La rîndul lor, specialiştii marilor bănci de pe Wall Street au declarat că sisteme informatice de miliarde de dolari au îngheţat atunci cînd au trebuit să reproducă ceea ce s-a întîmplat în economia românească a anului 2005. Aceşti specialişti au spus că România a reuşit inimaginabilul în atît de multe privinţe, încît modelele de prognoză a crizelor financiare trebuie regîndite radical. "După criza asiatică din 1997-'98 şi cea din Argentina, din 2001, crezusem că am văzut totul, dar românii m-au lăsat fără glas... nu credeam că o economie poate i