Mulţi dintre noi am auzit adesea vorbe admirative rostite de oameni din popor despre cutare persoană cu studii universitare: "E om cu facultate!" sau "Are două facultăţi..." Naţiune tînără şi fără o prea veche tradiţie a elitelor intelectuale, am rămas probabil din secolul al XIX-lea, de cînd România a fost modernizată de către un grup de tineri cu studii la Paris, Viena şi Berlin, cu un adevărat "mit al diplomei" universitare. Diploma a fost văzută - inclusiv după ce, în secolul al XX-lea, sistemul universitar românesc căpătase un contur tot mai pregnant - ca un mijloc de a dobîndi prestigiu social, ca o "valoare în sine", ca o garanţie a succesului profesional. Cu atît mai mult în comunism, care promova egalitarismul şi uniformizarea socială, studiile universitare erau pentru cei mai mulţi o cale de a scăpa de "munca grea", de a avea o slujbă sigură, "curată" şi, la nivelul de atunci, mai bine plătită. După 1990, sistemul universitar de stat a intrat în maşinăria reformei, s-a trezit concurat (sau "completat"?) de o puzderie de universităţi private şi, în ultimii ani, de voie, de nevoie, a început să adopte regulile europene. Tot mai mulţi tineri merg la studii în străinătate, graţie programelor Socrates ori Erasmus, graţie burselor acordate de statul român ori de organizaţii străine. Comparaţia şi competiţia cu universităţile europene au devenit inevitabile. Iar din 2005, se va aplica şi în România sistemul adoptat în 1999 prin Acordul de la Bologna: se va crea "spaţiul universitar european", prin

compatibilizarea cursurilor, a programelor de studii şi a structurii învăţămîntului superior, adică 3 ani de facultate, 2 ani de master şi 3 ani de doctorat, de la Lisabona pînă la Bucureşti. Acest sistem va permite recunoaşterea europeană a diplomelor, fie în vederea continuării studiilor în altă ţară, fie în vederea exercitării profesiei oriunde în UE. Dar