În urmă cu exact două decenii, tovarăşul Ştefan Andrei, ministrul Afacerilor Externe al R.S. România, încheia o rodnică, deşi scurtă, vizită la Paris. Tovarăşul Ştefan Andrei - informează, în cîteva fraze tot scurte, dar de lemn, cele două ziare centrale - a fost primit de preşedintele Franţei, François Mitterrand. S-a întîlnit, apoi, cu Jacques Chirac, primarul Parisului; cu Alain Poher, preşedintele Senatului; cu Roland Dumas, ministrul Afacerilor Externe, cu Jacques Huntzginger, secretar naţional al Partidului Socialist Francez (comuniştii români erau, şi atunci, foarte deschişi către social-democraţia occidentală) şi cu Charles Hernu, ministrul Apărării. Vizita tovarăşului Ştefan Andrei a contribuit, desigur, la dezvoltarea relaţiilor de colaborare dintre cele două ţări. Că Ştefan Andrei s-a întîlnit cu omologul său Roland Dumas e în ordinea lucrurilor. Că a făcut o vizită de curtoazie la primarul Parisului e normal. Că a fost primit de preşedintele Senatului, treacă-meargă, deşi Alain Poher, preşedinte (veteran) al Senatului şi înlocuitor potenţial - în caz de forţă majoră - al şefului statului, era un fel de Nicolae Văcăroiu mai educat şi mai prezentabil. De ce oare însă s-a întîlnit Ştefan Andrei, ministru de Externe, cu Charles Hernu, ministrul Apărării al unei ţări care, orişicît, făcea parte din blocul militar creat ca să servească planurile imperialiste ale SUA şi botezat NATO? Mă încearcă un gînd pe care, dacă aş fi om serios, ar trebui să-l alung. Despre Charles Hernu s-a scris mult, şi la noi, dar mai ales la ei, în 1997. Atunci, doi jurnalişti de investigaţie, Jacques-Marie Pontant şi Jer™me Dupuis, au scos o carte în care demonstrau, cu documente la vedere, că Hernu, recrutat în 1953 de serviciile secrete bulgare, preluat de cele sovietice, a exercitat timp de un deceniu importanta misiune de informator (citez: "agent retribuit în mod regulat şi subst