Toţi universitarii americani cu care am avut de-a face după alegerile din 2 noiembrie par să fie în stare de şoc. Sînt dezamăgiţi. Sînt dezgustaţi. Se tem. Ţara lor e în pragul fascismului. Votul popular a adus la putere un reacţionar pur-sînge, un sălbatic, un fundamentalist. Unii se gîndesc să emigreze. Alţii au ales deja libertatea: cer "azil politic" în Canada. S-ar zice că, foarte curînd, cea mai veche şi mai solidă democraţie a lumii se va transforma în dictatură. Pentru noi, rătăciţi cum sîntem în meandrele tranziţiei, toată această surescitare seamănă a fandacsie. Dinaintea liberalilor americani, nu putem încropi decît mici opinteli stupefiate: "Parol?", "Ei, aş!", "Ce-ş' copil?". Şi totuşi, o fi ceva! Dacă nu un temei real de îngrijorare, măcar o reflecţiune crepusculară despre democraţie. Căci, iată, democraţia pare ceva extraordinar, definitiv, bun şi acasă şi la export, cu condiţia să investească la vîrf pe cine trebuie. Votul universal e o achiziţie admirabilă, dar numai dacă, prin libera lui folosinţă, ies învingători "ai noştri". Cînd "America profundă" votează altfel decît intelighenţia campus-urilor, sau a mediilor artistice, democraţia e tristă. Cînd îl produce pe Hitler - e o catastrofă. Ne amintim, încă, reacţia dură a Europei faţă de procentele obţinute democratic de Haider în Austria. Ne amintim şi mai bine cu cîtă nervozitate am luat cunoştinţă, acum patru ani, de achiziţia electorală a lui Vadim Tudor, situată undeva între 25 şi 30%. Care va să zică, democraţia nu garantează calitatea elitei politice. E un pariu riscant. Întrebarea la care trebuie să răspundă alegătorul american este: cum să împaci devotamentul necondiţionat pentru valorile democratice cu acceptarea victoriei legitime a lui George W. Bush? Cu alte cuvinte, cum să accepţi, în numele democraţiei, toate eventualele ei "derapaje"? Sau, ca să împingem lucrurile pînă la iresp