La faptul că Ion Iliescu va fi preşedinte şi-n 2004. La bătălia electorală pentru Cotroceni între un fost membru al Guvernului Roman (sau Stolojan, nici nu mai ştiu...) şi-un alt fost secund pe acelaşi vapor. La intrarea în Europa abia după (minim) 17 ani. La ieşirea din sărăcie, nici după 20. La folosirea aceloraşi promisiuni de campanie obosite, pe care oameni şi mai obosiţi le cred la fiecare patru ani. La posibilitatea de a alege dintre exact aceleaşi figuri, îmbrăcate în canadiene de culori diferite. Dacă aş fi adormit în 1990, zău că nu m-aş fi trezit speriat. La televizor sînt toţi colegii mei de la Soti, răspîndiţi democratic în televiziunile private. În industrie sînt aceiaşi căpitani, care au apucat să facă prima mie de dolari în săptămînile de după revoluţie. În cultură, tot Cărtărescu şi Pleşu se uită înapoi şi nu văd pe nimeni mai cu şarm. În sport, jucătorii cu aere de ieri sînt antrenorii deprimaţi şi importanţi de astăzi, afectaţi de aceleaşi înfrîngeri dintotdeauna. În şcoli, profesorii se mulţumesc cu aceeaşi sută de dolari drept salariu, iar în spitale cutia de cafea a păstrat aceeaşi valoare, chiar dacă nu aceeaşi aromă. De fapt, singurul lucru care s-a schimbat în România sînt magazinele. Şi reclamele. În magazine sînt mai multe mărci care se bat între ele, fără să fi fost în 1990 (sau acum...) parte a aceluiaşi concern. Iar reclamele au în spate oameni cu adevărat interesanţi, care-şi bat capul în fiecare zi să înţeleagă ce vrem. Asta e singura preocupare nouă - însă abia dacă-s 1.000 de inşi în toată România care să poată trăi din ea. Toate astea ne spun exact unde a funcţionat piaţa şi unde nu. N-a mers în politică, unde uşile s-au închis în primele luni de după 1990 şi unde valoarea promisiunilor a fost fixată de un cartel la zero bani, zero lei. A mers în retail, unde am importat, odată cu maşinile de spălat şi frigiderele, concurenţa