Mă gîndesc că trebuie să fie mulţi români, dar, mai ales, foarte multe românce, care privesc, cu poftă şi, adeseori, cu invidie, paginile revistelor în care apar fotografii cu vedete surprinse în toiul unor petreceri sau evenimente mondene. Par decupaje superbe dintr-o lume perfectă, în care sînt numai zîmbete largi, rochii strălucitoare, pahare cu şampanie şi muzică bună. În plus şi mai ales, pare o lume prin care se învîrt cele mai frumoase personaje ale vieţii publice: ziarişti de succes, actori şi muzicieni asemenea, oameni politici dintre cei care apar des sau foarte des la televizor, doctori celebri, frizeri transformaţi în hair-stilişti şi, desigur, stiliştii înşişi. Cum să nu-ţi doreşti să fii acolo?! Să-i atingi, să vezi cine şi ce discută... Ce să mai, visul oricui, nu-i aşa? Ei bine, nu-i aşa. Am mers zilele trecute la (încă) o petrecere din categoria evocată mai sus. Într-un articol publicat anul trecut, tot în acest colţ de pagină, mărturiseam că ies rar, cumva obligat, la asemenea evenimente. Din lipsă de timp şi chef. Dar, cîteodată, e musai. Şi a fost, cum spuneam, acum cîteva zile. M-am simţit, ca de obicei, îngrozitor. Nu a fost vina organizatorilor, evenimentul fiind pus la punct în cele mai mici detalii. De vină sînt eu şi, probabil, felul meu de a fi. Sau, mai bine zis, de a nu fi. Pentru că sînt lucruri pe care în astfel de situaţii nu reuşesc deloc, dar absolut deloc, să le încadrez într-un demers comportamental firesc. Bunăoară, constat, de fiecare dată, că nu ştiu să zîmbesc frumos. E vorba de acel zîmbet prin care trebuie să te prefaci realmente încîntat şi surprins, în cel mai plăcut mod, de revederea unui cunoscut. E aşa-numitul zîmbet al socializării, după care urmează, inevitabil, discuţiile despre ce-ai mai făcut în ultimul timp, despre copiii sau soţiile/soţii care n-au putut fi prezenţi la petrecere. Situaţiile de acest gen ati