Cred că profesioniştii scrisului (gazetari, eseişti sau academici) au resimţit, în ultimii 10 ani, lenta devalorizare a competenţelor de care au fost întotdeauna foarte mîndri. Prin anii '80, în Est (unde cenzura conferea textului publicat un prestigiu miraculos) şi în Vest (unde relieful opiniei garanta bani & notorietate) - scriitorul profesionist era cineva: contestat sau adulat, el se bucura, oricum, de soliditatea, unui "statut". Nu sînt un expert al sociologiei media, dar poate că nici nu trebuie să fiu pentru a înţelege că panta descendentă pe care ne-am înscris reflectă explozia noilor tehnologii. Astăzi, accesul generalizat la un computer-plus-imprimantă transformă domiciliul fiecăruia într-o tipografie, în timp ce Internetul serveşte, la fel de uşor, drept reţea (privată) pentru difuzarea oricărui produs cultural. S-ar spune că ieftinirea mijloacelor de comunicare a şters treptat graniţa dintre autorii şi beneficiarii de bunuri simbolice. Am devenit - şi în acest domeniu - consumatorii unor mărfuri de unică folosinţă. E inutil să moralizăm situaţia dată. Putem cel mult nutri ambiţia de a reflecta (cît de cît) asupra consecinţelor sale. Relativismul axiologic implicat de transformarea intelectualilor în prestatori de servicii media determină, spre exemplu, mutaţia sistemelor de orientare colectivă, de la funcţionarea democraţiei pînă la educaţie şi de la filierele profesionale pînă la efortul misionar al Bisericilor. Tot mai frecvent, democraţia implică o dimensiune virtuală. Chiar dacă mulţi alegători sînt branşaţi, se cuvine să ne întrebăm ce se va întîmpla cu majoritatea celor care - din raţiuni economice ori filozofice - nu participă la chat-ul din agora electronică: de ce-ar deveni ei cetăţeni exilaţi în propria patrie? Şi cum putem evita falia comunitară pe care instituirea acestei categorii o anunţă? Serioase dificultăţi vor avea de înfruntat ş