Am scris, de nenumărate ori, despre febra cumpărăturilor, din primele supermarket-uri, gen Nik, MegaImage, sau Angst. Era entuziasmul începuturilor şi al descoperirii abundenţei şi opţiunilor. Treptat, supermarket-urile nu numai că s-au înmulţit, dar parcă nu au mai făcut faţă bruscului boom al consumului: oamenii căpătaseră o febră a abundenţei, măcar vizuale. Vorba şoferilor de taxi - comentatorii populişti neautorizaţi ai tranziţiei - românul, pe de o parte, se plînge cît e de sărac, şi, pe de alta, uitaţi-vă ce cozi sînt la magazine. Pe fundalul acestei febre au apărut superioarele supermarket-urilor, hipermarket-urile. Ţin minte că pe tema termenului am mai speculat: chiar şi în DEX, "hiper" înseamnă "excesiv de", ceea ce depăşeşte înţelesurile mai tangibile de "peste", "deasupra", "foarte" ale lui "super". Excesul este una din caracteristicile esenţiale ale hipermarket-urilor, care nu-ţi oferă strictul necesar, ci te ispitesc, pe faţă, să-ţi depăşeşti necesităţile. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, pentru că nu o dată am dat ture de Cora sau Carrefour (cele mai "bătute" din hipermarket-uri) fără a avea nevoie de ceva anume (ba chiar după ce îmi cumpărasem deja strictul necesar de la mai micile şi mai puţin pretenţioasele magazine din vecinătate). Recent, am fost la Carrefour duminica, avînd aproape tot ce-mi trebuie în casă: a fost mai curînd dorinţa băiatului mei de 8 ani, pentru generaţia căruia computerul, mobilul, hipermarket-ul şi fast-food-ul sînt cele patru divinităţi. Nu pot da însă în totalitate vina pe el, pentru că, pe undeva, la originea utopiilor lui stau eu, adept necondiţionat al consumului în faza sa iniţială, şi degeaba ceva mai sastisit în etapa mai coaptă - pentru că deprinderile erau gata formate şi imprimate ca ritualuri de familie mijlocie. Pe scurt, atunci cînd nu ai nevoie de mare lucru şi alergi cu coşul printr-un hipermarket (obli