Nu e o meserie in codul CAEN, nici vreuna pentru care sa vezi oferte la mica publicitate. Nu exista vreo scoala de inalte studii sau de meserii care sa te pregateasca pentru ea. Nu avem nici un lider formator de opinie in domeniu, cu toate ca sunt destule manuale scrise de straini, la cinci sute de mii bucata.

Nici un catarator urban nu are mai mult de zece ani de cariera si, paradoxal, nu veti gasi vreunul care sa incerce sa para mai experimentat. Nici nu e nevoie: in meseria asta conteaza flexibilitatea si viteza – si ele nu sunt de obicei asociate cu inaintarea in varsta.

In ciuda numelui, cataratorul urban nu-si risca viata pe cladiri, ci isi tine fundul in perfect balans pe scaun, inauntru. Poate ati inteles din descrierea de pana acum: cataratorul urban este omul de cariera. Fie ca urca in maini, fara coarda de siguranta la o multinationala, fie ca se catara pe scara de fier forjat a unei companii romanesti, carieristul modern e acelasi.

Grabit nu sa faca bani, ci pozitie. Decis sa-si infiga cartea de vizita in tinta cu trei litere de neon: CEO.

Nu e nimic rau in asta. Ba chiar e printre lucrurile bune pe care capitalismul incearca sa le introduca cu forta in cultura noastra. Trebuie sa recunoastem: competitia pentru posturi, bazata pe competenta, nu e chiar o traditie romaneasca.

Totusi, cu toate durerile inceputului, cataratorul urban e o specie distincta si usor de recunoscut: pleaca dimineata la 8 si jumatate, cu masina lui (pe care de obicei e logoul firmei) si se intoarce seara dupa ce toata lumea s-a culcat. Isi cunoaste copiii de ziua lor si le face cadou absolut orice isi doresc, mai putin timpul lui.

Isi poarta cravata ca si scafandrul tubul de oxigen: convins ca de ea ii depinde direct supravietuirea. Ca si nord-coreenii, are un singur fel de costum, pe care il stiti din filmele c