Acesti doi termeni au o soarta ciudata. S-ar zice ca fiecare il implica in mod logic pe celalalt: cum sa fie elita altfel decit elitista si cum sa nu se poarte cineva elitist daca apartine elitei? Si totusi, ceva nemultumeste in acest joc verbal care prea raspicat exclude cazurile infirmante.
Poate ar trebui discutat mai intii fiecare termen, uitindu-l (temporar) pe celalalt. Elita, de exemplu, nu mai este, in alte parti, de mult gindita la singular si nici ca un termen doar pozitiv. Cel putin de la Pareto si Mills incoace, sociologii occidentali indica existenta mai multor tipuri de elite intr-o societate, faptul ca ele sint mai curind concurente decit sincronizate si ca ele nu tintesc numai la excelenta in domeniile respective, ci mai curind la putere, daca nu chiar la hegemonie. Daca acceptam teza, intr-un fel evidenta, ca fiecare profesiune, grup social, etnie etc. cunoaste o proprie ierarhie interna in baza performantelor membrilor lor, este la fel de evident ca fiecare dintre aceste grupuri produce o elita a lui si ca societatea in ansamblu nu poate cunoaste termenul respectiv decit la plural.
Organizate institutional sau nu, aceste elite au adesea interese divergente. De ce, de exemplu, sa sprijine Uniunea scriitorilor Uniunea arhitectilor, sau scriitorii, individual, pe arhitecti? Uite ca in chestiunea Catedralei din Parcul Carol nu i-a sprijinit! Exista, desigur, fenomenul confreriilor, al clanurilor (mondene) – am adesea impresia ca acestea din urma conduc de fapt Romania din totdeauna –, ca sa nu vorbim de mafii, care sparg orizontal elitele alcatuite vertical in grupuri sociale traditionale, dar nici ele nu se reunesc intr-o singura elita, ci se concureaza la rindul lor.
Toate acestea suna poate banal, dar cred ca trebuie reamintite tocmai pentru ca pluralismul arata cit de desuet este vechiul concept de elita (la singular), fre
