Marturisesc ca ma trage ata spre o hermeneutica otova, asa ca nu o sa raspund la intrebari pe rind. Incep abrupt si zic ca nu cred nicidecum in demonizarea elitei pentru ca „e mai multe“ care se riciie intre ele socotind ca ele sint elitele, nu contestatarii care le demonizeaza. Canonizarea si beatificarea, sirul sfintilor, al fericitilor si preafericitilor elitelor natiunii ar trebui sa treaca de la pluralul modestiei la pluralul pur si simplu. Sa ma explic. In dosul pluralului sta aspiratia spre singularitatea denominarii ca expresie subtila a vointei de putere culturala. Acest lucru nu prea este marturisit public, intrucit pare indecent, ceea ce este o smerenie ipocrita care tabuizeaza dezbaterile despre elite. Valoarea artistica exista (si) din ambitie, (si) din orgolii, (si) din inconfortul competitiei. In cultura nu exista generozitate in masura in care exista egoism. Pe de alta parte, valorile afirmate zi de zi pe toate caile, prin toate premiile, pe toate sticlele canalelor TV sfirsesc, mai devreme sau mai tirziu, prin a agasa.
Victoria axiologica prin exces afirmativ uzeaza mai mult decit negatia polemica, si asta chiar daca cea dintii este odihnitoare si magulitoare pentru creator. Cum sa spui canonizatului (nu ma refer la cineva anume!) ca (si) unanimitatea admirativa poate obosi? Nu este intotdeauna bine ca iarmarocul cultural sa devina mausoleu in care incremenim pios, ne incruntam, ne pierdem umorul, nu mai relativizam nimic. Atunci cind nimeni nu contesta nimic, tensiunea intelectuala scade si se instaleaza indiferenta exegetica. Cred ca multi autori vrednici regreta sincer ca literatura nu este un paradis axiologic. Un ceva foarte, foarte frumos in care non-valorile, mediocritatile harnice, incultura semidocta, manelistii si sexistii sa-si dea mina si sa declare ca vor respecta dictatura valorii, cum se spune. Adica sa-i apuce o rusine c
