Discutia despre elite este purtata la noi in momentul de fata intr-un sens univoc, aproape atemporal, prin nimic justificat. Faptul e in masura sa ne surprinda pentru ca lumea culturala romaneasca nu mai este aceea din urma cu cinci-sapte ani. S-au schimbat foarte multe lucruri, au aparut noi publicatii, au fost traduse o multime de carti simptomatice pentru trendurile ideatice ale zilei, in avanscena dezbaterilor s-au impus noi protagonisti, au fost focalizate noi teme, o noua etica a dialogului cultural e pe cale de constituire. Asa incit a vorbi astazi numai despre presupusa conditie transcendenta, autotelica, metademocratica a elitelor e riscant, daca nu cu totul nerealist. Elitele formeaza si ele o lume in miscare, cu metamorfoze, substituiri, aglutinari, adjonctiuni, proteisme si excese de tot felul.
Postulatul curent e acela ca orice cultura isi selecteaza singura, prin necesitate interna, corpus-urile de specialisti si creatori de opinie. Mecanismele acestui proces sint enorm de complexe si complicate. Elementele subiective intra si ele in joc.
Cu toate acestea, convingerea unor intelectuali de azi ca elitele se autoselecteaza si se autoinstituie mi se pare lipsita de luciditate. Fireste ca, de la carisma personala a individului pina la capitalul simbolic al locului sau de activitate si la relatia lui cu mediile de informare, totul intra in acest proces al propulsarii... suprasegmentale. Asa-numita „cearta a intelectualilor“ de care s-a facut si se face atita caz in ultima vreme apartine acestui context social al mijloacelor selective si autoselective.
Faptul ca actuala societate romaneasca se caracterizeaza prin dezordine institutionala, confuzia valorilor si primatul mediaticului asupra culturalului nu anuleaza selectivitatea ca proces obiectiv. Resorturile paradigmatice ale (re)constituirii identitatii in formele sale reprezentat
