V-ati intrebat vreodata daca salile de teatru sint femei sau barbati? De exemplu: castanele sint barbati, ghindele sint femei. Sala Majestic imi pare o femeie cu umbrela de soare pe o alee pietruita, dupa ce si-a luat ceaiul in gradina. Am prins un moment cind nu erau repetitii si am stat ceva timp pe scena singura: scaune goale, lumina slaba de serviciu – si am asteptat... Ii simti bratele puternice care te inconjoara, de catifea grena, e ceva coplesitor in respiratia ei, mai ales cind iti ridici privirea si stii ca peste cupola e cerul, care uneori poate fi vazut de-adevaratelea, si o simti ca pe o femeie cu pintec, iar tu inauntru... Luminile din bratari grele, care uneori te orbesc si te transforma in masca, alteori sint reci si ascutite si sparte, cind spectacolul nu-ti prea merge, sau portocalii, largi si clare atunci cind iluzia devine rotunda si mai reala decit realitatea. Masinarie de construit vise, lume in care inventam oameni din litere, stradanie de neinteles in care viata capata sens prin fuga de viata.
Te trezesti explorator cu lupa si tot ce este in jur poate fi stors pentru a pune lichide in vene de papusi. Si uite ca tot e bine ca actorii nu mai sint ingropati la marginea orasului, ba chiar au un sediu cu secretariat, si dosare, si timplarie, si centrala termica, si programe si orare de repetitii, si spectacole, si e nevoie de tine cu rolurile in circa precum civilizatiile vechi care isi tineau craniile rudelor agatate de git, un copil, o adolescenta, o slujnicuta cam temperamentala si cam betiva. E placut sa te stii necesar! Si uite ca acum se pregateste Livada de visini, in corsetul ei largit, o lume de insingurati care au nevoie sa existe unul linga altul precum calatorii dintr-un microbuz. Emotii mari, lume, lume, ce-o sa fie? Ce-o sa fie? Mi se face rau cind ma gindesc, mai ales ca personajul meu – Duniasa – este delicat si sensib
