Am mai spus-o, cred, in chiar paginile Observatorului cultural, ca, dupa mine, imensa confuzie care a dominat spatiul nostru public in anii ’90-’91 – si ma tem ca, dupa decenii de cenzuri si autocenzuri, nici ca se putea altfel – ne-a lasat mostenire, printre sechelele sale cele mai antipatice, si discutia, evident contradictorie, despre „elite“ si rolul lor in noua democratie romaneasca.

Destui au pretins atunci – literati si filozofi, fosti detinuti politici si dizidenti, exilati ori tehnocrati „luminati“ – ca ar face parte „de drept“ din „elita“ chemata, fireste, sa calauzeasca natia debusolata; genealogii ilustre si celebritati intelectuale, merite in „rezistenta prin cultura“ si solide cariere academice au concurat in dobindirea unei recunoasteri publice corespunzatoare, iar un rol deloc minor l-a jucat in aceasta intrecere, agrementata, in „spiritul epocii“, de suspiciuni, gelozii si contestari reciproce, apelul la instante de legitimare ad-hoc, dar cu mare vizibilitate, de la balconul Universitatii din Bucuresti si pina la Serata lui Iosif Sava. Las la o parte presiunile „cantitatii“, mai obraznice si mai revendicative in agitatia tulbure ce anunta reasezari semnificative in canonul valorilor sociale si culturale, caci, in definitiv, masura bunului simt, ce desfide voluntarismul unora si altora, opereaza si in alegerea actorilor principali („elita“ vine de la frantuzescul élire, si acesta de la latinescul eligere) de pe „piata bunurilor simbolice“. Dar mai indraznesc sa afirm ca, intre circumstantele care au favorizat populismul victorios in societatea romaneasca de dupa 1990, s-a aflat si persistenta „elitelor“, a celor omologabile ca atare, de a-si intelege ratiunea de a fi aproape exclusiv prin vechea polaritate vizavi de „mase“, fixata cindva de un Ortega y Gasset, polaritate ce implica automat neincrederea funciara in mecanismele genuine ale