În garderoba mea, albastrul a fost înlocuit în ultimul cincinal cu portocaliu, printr-o lentă, dar tenace revoluţie cromatică. Albastrul, cu aripile sale - moderată (bleu) şi radicală (ultramarin) - reprezenta greaua moştenire a anilor de şcoală. Am trecut prin diverse stilizări ale uniformei şcolare, care a sfîrşit prin a însemna numai o exigenţă de culoare: pantaloni negri, cămaşă albă sau bleu. Cînd am scăpat de uniforme, am aderat la curentul popular al blugilor, în al căror nume se infiltrase sub acoperire etimologică chiar cuvîntul albastru. Am trăit apoi o etapă adolescentină de autocenzură cromatică: ca să fiu sigur că nu greşesc, purtam numai negru şi griuri. De fiecare dată cînd încercam să pun o culoare pe mine, mă loveam de albăstrelile moştenite din şcoală şi renunţam. Pînă cînd, într-o seară, o prietenă mi-a împrumutat un pulover ale cărui dungi asortau într-o bagatella, construită pe verticală, portocaliuri şi verniluri cu scurte intermezzo-uri în bordeaux. A fost iubire la prima purtare şi puloverul mi-a fost făcut cadou. Aterizat în atmosfera cromatică neprietenoasă a garderobei mele, noul obiect vestimentar a pus, de la bun început, probleme: de la lipsa de comunicare cu cămăşile bleu şi tricourile bleumarin, pînă la necesitatea unui tratament preferenţial de curăţare - puloverul trebuia spălat de mînă, pentru că nu putea fi pus în cuva maşinii de unul singur. Noile achiziţii vestimentare au urmat însă preferinţele minorităţii cromatice, nu pe cele ale majorităţii, astfel că, încet, încet, puloverul predominant portocaliu şi-a găsit parteneri de conversaţie în desenele tricourilor, dungile pantalonilor, şireturile bascheţilor şi franjurii fularelor. Tot încet, dar sigur, albastrul a luat drumul coşului de gunoi şi al cîrpelor de praf confecţionate din haine vechi. La ora actuală, stindardul albăstrui mai e ţinut doar de un pulover cu ţesătură