Momentul istoric era cel al anilor 1953-1955. La 5 martie 1953, infirmând răspunsul postului de radio Erevan la întrebarea dacă de congestie cerebrală se moare, că, într-adevăr, se şi moare, dar lui nu i se poate întâmpla aşa ceva, "genialul corifeu al ştiinţelor", "părintele popoarelor", I. V. Stalin, murise ca tot omul, eliberând astfel circa 30% din sistemul nostru nervos de teroarea psihologică a kaghebeului, exercitată în România de agenţii lui direcţi şi indirecţi, care se străduiau să se caţere, cu ghearele şi cu dinţii, pe scara socială a "nomenclaturii", adică a "nobilimii" comuniste. Intelectualitatea românească, atâta câtă fusese şi cum fusese, era fie lichidată prin aruncare în închisori şi în lagăre de muncă forţată, fie prin terorism psihologic de stat, exercitat, de la caz la caz, când cu brutalitate, când cu fermă intransigenţă, când cu aparentă blândă bunăvoinţă, dispusă a fi înţelegătoare şi a face unele concesii, în schimbul tot a unor concesii. Metoda terorismului psihologic de stat, cu dialoguri uneori rafinate, pentru aducerea personajelor vizate la înţelegerea leninistă a libertăţii ca necesitate liber consimţită (de nevoie!), a dus la îngenunchierea unor nu puţini intelectuali, la acceptarea treptată a unor compromisuri pe care mulţi le simţeau umilitoare, dar fără de care ştiau că nu-şi puteau salva câtimea de liber arbitru a personalităţii sau situaţia familiei, altfel ameninţată de mizerie şi de persecuţii. Pe unii, aceste concesii, aceste compromisuri, aceste umilinţe, încetul cu încetul, i-au distrus. Pentru alţii, deprinşi într-o viaţă de-o durată să accepte compromisurile necesare existenţei şi să se răzbune pe cei care li le impuneau prin tertipuri de cuvinte cu subînţelesuri, acest terorism psihologic de stat comunist nu era decât o altă faţetă a terorismului exercitat mai întotdeauna de puterea politică şi de puterea financiară