Despre alegeri, simt în acelaşi timp nevoia să scriu şi să nu mai scriu. Simt nevoia să scriu, pentru că nu m-am lămurit încă, pentru că ar fi încă multe de spus, pentru că nu mă pot linişti. Sînt în disjuncţie cu majoritatea electorală, cu logica misterioasă a comunităţii mele, aşadar cu ţara şi cu poporul meu. Nu pricep cum poate alegătorul român să declare în sondaje, pe stradă şi la televizor că o duce prost şi să voteze, totuşi, cu cei care, în patru ani, n-au reuşit să-l facă să o ducă mai bine (deşi au promis-o). Nu pricep cum poate fi Năstase atît de simpatic ţărănimii autohtone şi nici prin ce mistice exerciţii a putut Iliescu să-şi conserve credibilitatea şi charisma, transferînd şi asupra prim-ministrului cîte un pic din fiecare. În fine, sînt multe lucruri pe care nu le înţeleg şi pe care simt nevoia să le împărtăşesc cu ceilalţi. Pe de altă parte, nu mă pot decide să acord unui episod electoral, fie el şi nefericit, din punctul meu de vedere, dimensiuni abisale. La urma urmei, cît o să ne mai lamentăm? Şi cum adică să te superi pe popor? Poate că instinctele lui sînt mai precise decît raţionamentele mele. Poate că opţiunile lui sînt mai aproape de soarta indescifrabilă a locului decît utopiile mele. În plus, nu "poporul" a votat. Mulţi au stat acasă, paralizaţi de lehamite sau de iresponsabilitate. Alţii au votat cum li s-a spus, sau la întîmplare, sau manipulaţi de un interes meschin şi pasager. Nu amorul ideologic a decis, neapărat, recolta urnelor. Cît despre democraţie, ce să mai vorbim? Poţi să te superi pe democraţie? Ce-o să zică lumea civilizată, analiştii politici sau eternul Popescu al neamului nostru european, Popescul progresului cu orice preţ, Popescul originar, Proto-Popescul? Nu, nu te poţi pune cu stihiile veacului, cu legile fatale ale umanităţii, cu singurul sistem politic care contează pe ştampila ta. Să ne acomodăm, aşadar. Uni