Mathurin Maugarlonne (sau, fiindcă pentru cititorul român e acelaşi lucru, François Georges) e un ratat; se consideră ca atare şi o spune cu insistenţă în paginile noii sale cărţi À la rencontre des disparus (Grasset, 2004). Sigur, un ratat lucid e de preferat miilor de rataţi care se ignoră şi care cred, dimpotrivă, că au avut o carieră strălucită. Filosof iconoclast şi polemist redutabil (Pentru un ultim omagiu tovarăşului Stalin, 1979, spre exemplu), François Georges a stat alături de cîteva dintre marile personalităţi ale celei de a doua jumătăţi a veacului al XX-lea; înalt funcţionar la camera Deputaţilor, a văzut şi a aflat multe, dar e constrîns la tăcere de ceea ce în Franţa se numeşte "le devoir de réserve". Scriitorul, dimpotrivă, poate vorbi fără reticenţe despre sine şi despre ceilalţi, chiar dacă - în mod aparent inexplicabil - caută anonimatul în spatele unui pseudonim greu de pronunţat (şi greu de reţinut). Un ratat, aşadar, ce nu se gîndeşte decît la o eventuală carieră postumă. Dar dacă tot a apucat să publice această carte, măcar să adopte o mască, sau cum îl sfătuieşte un mare psihanalist - "să treacă drept un dobitoc". Nu e un lucru uşor în cazul lui George. Mai ales că Maugarlonne se dovedeşte a fi un tip fabulos de inteligent, un spirit pătrunzător şi, peste toate, un scriitor de un mare talent. Handicap după handicap. În jurul cîtorva figuri centrale evoluează personaje mai mult sau mai puţin importante. Un prim lung capitol e consacrat profesorului său de liceu José Lupin, un adevărat profesor, ale cărui prestaţii n-au nimic de-a face cu teoriile extravagante ale "pedagogilor" de astăzi. Graţie lui, Mathurin învaţă latina, se inţiază în istorie, se pregăteşte pentru viitoarele întîlniri - cu Fernard Braudel, spre exemplu, sau cu Claude Mauriac, cel care îl va face să înţeleagă că experienţa subiectivităţii riscă să devină o experienţă a