Cu vreo zece ani în urmă am descoperit într-un sat teleormănean o cîntare de masă abia ieşită pe piaţa nunţilor: Cîntarea lui Ioniţă. Eroul, un hoţ de duzină, e prins asupra faptului şi aruncat în puşcărie. Mama şi sora lui nu se pricep să-l salveze; dar iubita, mult mai isteaţă şi orientată social, dă mită în dreapta şi-n stînga - pentru procuror, judecător, avocat, poliţai şi paznic de celulă (chiar aşa spune cîntarea!) - şi îl scapă. Cîntecul are mai multe concluzii. Prima, cea rostită explicit în final, e biblică: nevasta - în cazul de faţă viitoarea nevastă - e o făptură mai apropiată şi devotată decît rudele de sînge (aşa cum era şi în cîntecul bătrînesc al lui Milea, de altfel). Următoarele două se citesc printre rînduri: a) Ioniţă e un erou vrednic de admiraţie, pentru că ştie să fure şi să se fofileze; b) "sistemul" este, bineînţeles, nemilos şi corupt, dar rigorile lui pot fi lesne contracarate cu ajutorul mitei. În cîntarea cea nouă, ţăranul anonim constată corupţia - a lui Ioniţă, pe de o parte, şi a sistemului, pe de altă parte, - dar nu o incriminează, pentru că i se pare firească. Pentru haiducii de altădată, şi ei hoţi de drumul mare, găsise o justificare nobilă (probabil fictivă): aceştia împărţeau prada cu săracii. Dar pentru Ioniţă, ţăranul anonim nu se mai osteneşte să inventeze nici o acoperire, pentru că moralitatea nu mai contează. Cam aşa a ajuns ţăranul care i-a votat deunăzi din nou pe alde Ioniţă, punîndu-se în acest fel de-a curmezişul încercării orăşenilor de a evita o totală viciere morală a românilor. Dar ţăranul nu e de fel prost şi imoral. Dacă stai de vorbă cu el, constaţi chiar că are o inteligenţă ascuţită, o gîndire clară şi imaginativă, o vorbire neviciată de clişee, o hotărîre nesmintită de a urma cele zece porunci creştine (inclusiv pe aceea de a nu fura). În universul lui rural, el funcţionează logic, coerent şi cinstit