A fost de multă vreme observată uşurinţa cu care în română se pot forma cuvinte cu ajutorul prefixului negativ ne-; frecvenţa şi regularitatea procedeului sînt cu atît mai mari cu cît ne- este şi un afix gramatical, prin care se obţin formele negative ale participiului, ale supinului şi ale gerunziului (nevăzut, de negăsit, necăutînd). Ne- oscilează aşadar între gramatică şi lexic: intervenind chiar în sintaxă, de pildă în acele structuri caracteristice în care doar aparent formează un cuvînt nou, fiind de fapt vorba de reducerea unei propoziţii: Casă, ne-casă, să-mi dea banii! Sînt numeroase situaţii interesante în folosirea prefixului: în negaţia negaţiei, ca litotă, figură retorică a atenuării ("nu e neinteresant"); în producerea unui număr foarte mare de asimetrii, în care cuvîntul format cu ne- are alt sens principal decît baza de derivare (nebun, nesimţit), se foloseşte mult mai mult decît aceasta (nenorocire), sau are alte disponibilităţi gramaticale - de exemplu, folosirea adverbială (neapărat) ori formarea unui plural (nedreptăţi). Există cîteva construcţii cu negaţie tipice românei popular-familiare: la nesfîrşit, în neştire; specifică este şi structura cu supinul, echivalentă cu un derivat în -bil (de necrezut = incredibil), ca şi îmbinarea dintre prepoziţia pe şi forma participială de feminin-neutru plural: pe nesimţite, pe nevăzute etc. Ne- reduce propoziţii şi subliniază antiteze: "În Bucureşti neplăcutele sînt mai multe decît plăcutele" (Evenimentul zilei = EZ 3891, 2004, 13).

Multe dintre aceste particularităţi ale lui ne- au fost semnalate şi bogat ilustrate de Iorgu Iordan, în Limba română actuală. O gramatică a Ťgreşelilorť (1943) şi Stilistica limbii române (1944). Descrierea detaliată a sufixului a fost cuprinsă în tratatul academic Formarea cuvintelor în limba română (vol. II, 1978); observaţii şi interpretări noi a adus într