Valentin Taşcu îşi sporeşte notorietatea după 1990 prin câteva acte de voinţă şi reprezentare, biografice şi bibliografice: devine titularul unei noi edituri clujene ("Clusium"), redebutează ca poet, se mută la Târgu-Jiu, călătoreşte în Europa, face exerciţii de exorcism muzical al senescenţei şi morţii (Şcoala morţii, Defăimarea bătrâneţii), publică studii de poetică şi prozodie (Ritm vertical, 2001), eseuri şi versuri. Recent, de exemplu, oferă o carte de Elogii/dezeseuri, cvartet: opus 1-4. Se ambiţionează, aşadar, o structură muzicală în patru părţi, fiecare dintre ele elogiind o temă sau categorie (vocaţie) bio-psiho-comportamentală: banalul, gafa, penibilul, impotenţa. Noţiuni îndeobşte negative, cărora Valentin Taşcu nu ezita să le facă apologia în cele mai diverse contexte, apărându-le şi ilustrându-le în răspăr, resuscitându-le din somnul dogmatic de idei primite de-a gata. La graniţa dintre seriozitatea moraliştilor şi arta palinodiei, mult cultivatul autor recurge la stratageme varii, cum ar fi schimbarea de semn a axiomelor, nuanţarea sau forţarea unor convenţii suspecte de anchiloză sub presiunea tradiţiei, moravurilor, religiei etc. Aruncând în aer metodic şi convingător repertoriul de truisme legate de banal şi banalitate, eseistul îi previne mai ales pe artiştii ademeniţi de utopia capodoperei, de excepţia ei ademenitoare. Trecând la elogiul gafei, autorul compendiază cu voluptate epică episoade şi personaje producătoare de gafe (singurele care persistă), tipologia lor fiind nesfârşită: domestice, festive, de critică, intelectuale, de protocol, istorice, economice şi sociale, estetice, biblice, politice ş.a.m.d. Circumscrierea sferei penibilului, mai ales în arte şi politică, este cu atât mai provocatoare, cu cât Valentin Taşcu pune semnul de egalitate între marii artişti şi marii penibili, singurii care ajung la o înaltă conştiinţă estetică a p