Ce şanse ai la Paris cînd eşti tînăr, singur, sărac, spaniol (din Spania lui Franco), complet ignorant în ce priveşte secretele şi codurile lumii mondeno- literare, timid şi neexperimentat cu femeile, nutrind visul de a deveni scriitor (celebru) şi, pentru ca tabloul să fie complet, în curs de a şlefui, cu eforturi penibile, primele fraze de unde va trebui să se ivească Romanul, Primul Roman, din care nu există deocamdată decît titlul (găsit, în paranteză fie spus, într-o carte de Unamuno)? Cinstit vorbind, şansele sînt nule. Cu excepţia situaţiilor cînd intervine, salutar şi ilogic, hazardul. Într-o seară de februarie a anului 1974, Enrique Vila-Matas * se plimba cu un amic (spaniol) pe strada Saint-Benoît. La un capăt al străzii, se află, se ştie, librăria La Hune (iar alături, cafeneaua Flore). Saint-Benoît e o stradă scurtă; pe o parte restaurante, cu mese pe trotuar, destinate mai mult turiştilor (am mîncat de două ori - mediocru - acolo, odată invitat de un om admirabil, Michel Wattremez, traducătorul prozei lui Eminescu în franceză). Pe partea cealaltă - o superbă braserie Jugenstill şi baruri de noapte, unde se cîntă jazz (ca pe vremea lui Boris Vian? ce bine ar fi!). La capătul celălalt, din peretele clădirii se deschidea o uşă în care se instala un tip impozant, cu o barbă matusalemică, păzind o hrubă unde găseai tot soiul de ziare; mă mir că Vila-Matas nu-l pomeneşte, tipul devenise un personaj intrat în folclorul locului (în plus aducea cu Hemingway), a închis prăvălia nu de mult, să fie maximum doi ani. Ei bine, plimbîndu-se pe Saint-Benoît, Vila-Matas şi prietenul o întîlnesc pe Marguerite Duras, care îşi avea domiciliul exact pe respectiva stradă. Amicul o cunoştea, îl prezintă pe Enrique şi, spre marea surpriză a acestuia, scriitoarea îi propune să locuiască în camera pe care o avea la mansardă şi pe care o închiria pentru sume modice
(de
