Vacarmul campaniei electorale a estompat un fapt pe care ţin să-l comentez, spre a nu fi trecut cu vederea. E vorba despre reacţia isterică a presei din Banatul sîrbesc la ştirea că românii ("vlahii") risipiţi pe Valea Timocului au finalmente un lăcaş unde se oficiază slujbe în limba maternă. Reacţii nervoase au apărut atît în presa centrală (v. cotidianul Politika din 6 dec. 2004), cît şi în publicaţiile bisericeşti (de pildă Vecernjie Novosti din 5 dec. 2004), care s-au grăbit să insinueze că România duce o politică subversivă, sub pretexte religioase. Se pot evoca multe. De pildă, că o asemenea îngăduinţă le este curent acordată minorităţilor din Uniunea Europeană. Numai că şi românii din fosta Iugoslavie au drepturile pe care sîrbii din România sau ungurii din Slovacia le-au obţinut deja. Asta pentru că tot Estul postcomunist vrea să se integreze, să dizolve legenda neagră a "sălbăticiei" balcanice şi să scoată raporturile interetnice din cazierul tribalismului. Iată însă că o parte dintre sîrbi îşi doresc altceva, deşi e cam greu de aflat ce anume. După cum ştim, Belgradul a divizat - cu preţul unui centrifugal război civil - moştenirea federală a mareşalului Tito. Nu există vinovaţi de o singură parte: fiecare dintre beligeranţi a comis, prin grupările sale naţionaliste, o serie de abuzuri, derapaje sau crime calificate. Dar vina majoră îi revine tot lui Miloşevici, multă vreme popular, dincolo de vizibila catastrofă spre care şi-a împins conaţionalii. În acest fost "imperiu" adriatic, susţinut pe ambiţii genealogice bizantine, democraţia şi-a găsit cel mai incomod refugiu din întreaga Europă răsăriteană. Un premier pornit pe reforme a fost asasinat. Lumea rîde amar, ca în filmografia manieristă a lui Emir Kusturica, însă bomba cu ceas montată la Priştina, efectul economic al raidurilor aeriene - care au distrus infrastructurile - şi mai ales mentalitate