În general, azi se scrie prost, fără fantezie. De multe ori, incorect, trivial, scontându-se pe acceptul majorităţii ignare. Rar, în sferele înalte, obligatoriu elitiste, cum zice mediocritatea, vei întâlni hazul, truculenţa unui Andrei Pleşu, scrisul acut, pătrunzător, al lui N. Manolescu, măsura, cuviinţa lui G. Dimisianu. Mai sunt şi alţii. Nu dubitez, cum zic editorialiştii firoscoşi. Soarta limbii române superioare, vrând, nevrând, se pare că începu a se calcula, proporţional, doar pe degetele unei singure mâini...
Ziaristica, vorba spumoasă, aruncată în mijlocul mulţimii, se bucura pe timpuri de un respect ţeapăn până şi din partea prostimii drept credincioasă. Făcând o socoteală mai largă, putem începe numărătoarea cu năbădăiosul cronicar Radu Popescu, luând o pauză de vreo două secole şi ceva în dreptul lui Tudor Arghezi, articlerul vitriolant, între două versuri nemuritoare. Au fost oameni ai scrisului care făcură epocă... Acum, nu numai că mulţi din ei nu pun cine ştie ce pecete asupra timpului, dar te mai şi plictisesc cu fel de fel de baliverne, plus indestructibilul, semidoctul lor deci...
Cum arătam la început, substanţa scrisului sclipitor nu a pierit totuşi la noi. Neamul vrăjitorilor, stirpea fermecătorilor mânuitori de mărgele de sticlă nu s-a stins. Sărmana noastră limbă română, maltratată de antropoizi, greu articulată, are încă norocul ei, cu efectele strălucite ale inteligenţei şi imaginaţiei. Chezăşie este prezenţa, vai, acum istorică, doar, a scrisului scânteietor al lui G. Călinescu.
De curând, scoţând din raftul bibliotecii însemnări şi polemici, m-am delectat recitind articolele criticului divin apărute prin ziarele vremii. Mărturisesc, au fost momente când am râs cu lacrimi, nefiind nimeni de faţă. Ca probă, îmi voi îngădui să reproduc în numărul următor un articol ce va încânta cu siguranţă
