Mai nou, scriitorii nu ar mai fi interesaţi de ceea ce scriu criticii literari despre cărţile lor. Înţeleg însă că nici criticii literari nu ar fi foarte interesaţi de cărţile despre care scriu. Prin urmare, sînt chit. La recent încheiatul Tîrg de Carte "Gaudeamus", a avut loc o dezbatere despre romanul românesc actual, despre postmodernism şi altele asemănătoare. Că s-a discutat tot pe lîngă temele propuse, asta-i altă mîncare de peşte. Singura parte din dialog care a meritat să fie reţinută, nu atît pentru marile idei (ne)puse în circulaţie, cît pentru problema ridicată, a fost chiar asta: mai trebuie criticii literari să dea verdicte de genul "o carte bună - de ce?" / "o carte proastă - de ce?". Ei, criticii literari, cred că nu. Sînt de părere că e mai cool să faci critică sociologică, feministă, postcolonialistă etc., că autorul se bucură (ar trebui să se bucure) cînd tu, criticul literar, îi deschizi ochii asupra propriului text, dezvoltînd diverse perspective pornind de la ceea ce îţi oferă el în carte. A spune despre o carte dacă e bună sau proastă e vetust şi plicticos. Ce spun scriitorii? Pentru ei încă are importanţă ce scrie un critic despre cărţile lor. Contează mai mult

dacă acesta pune degetul pe rană, după formula: bun/prost -argumentaţie, decît teoriile dezvoltate pe baza textului lor. Mai mult, un text critic, dar din care lipseşte aprecierea, este inadecvat şi, în consecinţă, nu prea e citit. Oare nu pe bună dreptate? Acest scriitor nerecunoscător nu numai că nu se bucură cînd i se oferă o impresionantă lectură, ba mai e şi pretenţios pe deasupra, dorind să ştie în permanenţă cum este receptat produsul lui. E clar că din această discuţie este exclusă, pe nedrept, zic eu, literatura proastă. Să nu-mi spuneţi că aceasta nu are nici o importanţă, că nu-i deloc aşa. Literatura proastă este ingredientul picant şi trebuie semnalizată ca atar