Întrucît filozofia de după Nietzsche a renunţat la căutarea adevărului (mulţumindu-se cu analizarea stării de fapt), vulgata erei postmoderne ne permite să alegem ce ni se potriveşte mai bine. De aceea, nu avem acces doar la bazarul politic. Ni se oferă o cartelă şi pentru supermarket-ul politologic, unde ne aşteaptă, frumos ambalate, o mulţime de produse. Se livrează teorii care susţin, pe ton conservator, că dualitatea dreapta-stînga rămîne valabilă sau - dimpotrivă - că ea şi-a trăit veacul. Nehotărîţilor li se propune "a treia cale": un fel de formulă miraculoasă graţie căreia virtuţile dreptei fuzionează cu avantajele stîngii, depăşindu-şi împreună mărginirile tradiţionale. Pe raft ne întîmpină variante sobre - care deplîng colapsul sistemului parlamentar - alături de spoturi menite să accentueze viitorul democraţiei participative. N-ar fi o problemă decesul "reprezentării". Cetăţenii vor prelua iarăşi comanda prin e-guvernare, plebiscit mediatic şi gimnastică referendară în stil elveţian... Toate aceste curente & opinii au intrat în ebuliţie. Aflăm că stînga modernă acceptă economia de piaţă, în vreme ce dreapta nu mai poate ignora chestiunea redistribuirii periodice a profitului. Ni se făgăduieşte confortul pragmatismului susţinut prin proceduri informale. Ni se promite paradisul negocierii permanente, dincolo de orice, vetustă, limitare doctrinară. Politicianul actual s-a emancipat. Nimic nu-l mai îngrădeşte în acţiunea lui pentru binele public şi personal. E bun la toate şi în orice clipă. Azi, parlamentar. Mîine, ministru. Poimîine, acţionar în domeniul privat. Dacă nu mai e loc de altceva, acceptă resemnat şi un post în diplomaţie. Îl ştiai declarat om de stînga. Constaţi ulterior că o matură chibzuinţă l-a dirijat spre dreapta. Vrea în Europa, se pretinde atlantist, dar scoate la iveală şi discursuri naţionaliste (de matrice interbelică) sau ieşiri