Laurian Moţăţescu (zis şi Vacanski) dă tot timpul impresia că se agită: mereu transpirat, mereu aspirînd spre mai mult... Agitaţia sa nu produce, însă, decît curent - aer gol. Călare pe proiecte mirobolante care nu se-mplinesc niciodată - sau, atunci cînd se-mplinesc, sînt invariabil modeste -, Laurian Moţăţescu se grăbeşte ca un gaucho într-un film mut (alb-negru, fireşte), căruia i s-a promis că, dacă ajunge la timp, va deveni cowboy într-o producţie panoramică şi tehnicolor; numai că producţia panoramică şi tehnicolor nu se mai face, iar el n-a aflat încă - aşa că aleargă în continuare, în hohotele de rîs ale spectatorilor. De unde transpiraţia. De unde frustrarea. Altminteri, "se descurcă" - ca tot românul: o editurică colo, un proiecţel dincoace, o slujbuliţă la stat, de asistent univ., că deh: e bine să ai studenţi, altfel cine
te mai laudă? Acum un an, invitat la un festival, se gudura pe lîngă masa unui scriitor străin, doar-doar i-o pica ceva; şi i-a picat: un scenariu... Ceea ce nu l-a împiedicat, anul acesta, să interzică accesul oamenilor de la acel festival la festivalul lui! Căci, mai nou, omul şi-a tras şi-un festival. Pardon: un mega-festival, căci Laurian Moţăţescu nu poate gîndi decît în mare. A fagocitat un altul, mai vechi - care funcţiona OK -, l-a pus sub o umbrelă 4x4, cu zorzoane, sclipiciuri şi tot tacîmul, şi i-a dat drumul în lume. Dacă inteligenţa managerială ar fi pe măsura ego-ului său, Laurian Moţăţescu ar fi cel mai mare director de festival al tuturor timpurilor. Din păcate, nu e aşa. Şi nici ridicolul nu ucide - altminteri, Laurian Moţăţescu ar fi murit de mult. În orice caz, festivalul încropit de el e născut mort: a făcut primii paşi, s-a-mpiedicat de cei patru spectatori veniţi şi a căzut cu botu-n ţărînă... RIP. Alex. Leo ŞERBAN
Laurian Moţăţescu (zis şi Vacanski) dă tot timpul impresia că se agită: mereu tran