Mai des decît alte cărţi de şcoală, manualele de literatură servesc de exemplu preferat noilor discursuri despre metodă. Cum trebuie şi cum nu trebuie predată literatura, ce este şi la ce ne ajută ea, cine o scrie şi cu ce scop - intră toate în caruselul problemelor fără soluţie. Discuţia despre soarta literaturii, ca instituţie (didactică), este un fel de "cover story", ce se reia oricînd se schimbă moda. De obicei, fiecare modă (stilistică) începe cu un manifest şi sfîrşeşte, epuizată, într-un manual. Dar altceva vor să arate, cu Manualul de literatură al lor, recent apărut la Editura Vinea, Daniel Bănulescu, Mihai Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae }one, Lucian Vasilescu şi, printr-un rendez-vous dat picturii, Floarea }uţuianu. Literatura trăieşte, dar nu se predă. Manualul nu e, aşadar, documentul unei capitulări precoce, sau o fostă erezie dusă de căpăstru, cum s-au mai văzut. Alcătuit sub formă de best of, e, mai degrabă, un soi de oprire în pantă, cu frîna de mînă trasă, ca să poţi porni la loc. Există o oarecare coerenţă "procedurală" a selecţiei dar, dincolo de ea, fiecare autor îşi pune ordine în viaţă şi în operă cum crede de cuviinţă. Capitolele, dacă se pot numi aşa, sînt făcute să semene, să dea o imagine nu de generaţie (horribile dictu!), ci de "clan" literar. Încercarea e reuşită în măsura în care o astfel de structură "gentilică" îşi are, întotdeauna, capii ei. În ciuda unei nepărtinitoare ordini de alfabet, "spuma" se strînge mai ales spre mijlocul masivei cărţi, în dreptul lui Ioan Es. Pop ori al lui Cristian Popescu. De altfel, pe măsură ce dai paginile, "regia" pare mai neglijentă, bio-bibliografiile se scurtează, para-textele care viciază cu intenţie interpretarea sînt mai subţiri, iar selecţiile din opera propriu-zisă parcă mai consistente. Cititorii trebuie să "deşurubeze", de fiecare dată, un alt construct. Fiecare autor