Vă miraţi, probabil, ca şi mine, de felul în care ne vorbesc cei care ne cer voturile în aceste zile. Unul dintre ei, altfel preferatul meu, îţi dă impresia că rupe cuvintele în două, că le calcă sub tălpile rostirii sale şi ele, cuvintele, trosnesc ca nişte crustacei striviţi. Altul, cel pe care n-am să-l votez niciodată, face cuvintele atît de lipsite de sens, încît ai impresia că te ademeneşte într-un desiş linos, unde te înveleşte într-o pojghiţă subţire de greaţă, ca să te adoarmă, cu scopul clar de a-ţi fura portofelul. Secundul lui, rîrîit ca un copil mediocru, ţopăie zglobiu şi nonşalant prin limba română, forţează semantica unor cuvinte inginereşti, pentru a le face sugestive în politică, şi rosteşte preţios concepte geopolitice aprofundate la cursul scurt - tot ce poate el isca sînt zîmbete şi comentarii hazlii. Un alt personaj marcant, şef de partid naţional(ist), debitează fraze halucinante în ritm sacadat, de mitralieră, aiurează în game înalte şi lasă, poate fără să vrea, impresia că e nebun. Totuşi, fiecare din aceşti oameni are susţinătorii săi sinceri. Totuşi, aceşti oameni conving mase de electori, vorbele lor seduc sute de mii de minţi. Poţi spune "aşa vorbe, aşa minţi" şi poţi trece mai departe în singurătatea ta tot mai greu de spart, dar nu asta trebuie să faci. Trebuie să te întrebi de ce. Cum se poate ca aceste discursuri să seducă? Răspunsul meu stă într-o poveste, veche de cînd lumea. Acum aproape două mii de ani, Domitius Afer, orator celebru al Romei, admirator al clasicului Cicero, s-a trezit că pledoaria-i din faţa centumvirilor este întreruptă de strigăte violente. Domitius, al cărui fel de oratorie era calm şi grav, argumentat şi erudit, s-a oprit nedumerit. Urletele au încetat şi ele. Domitius a reînceput să vorbească, strigătele au erupt cu o violenţă încă şi mai mare. Domitius se opreşte din nou, de data asta consternat. Zbie