Scenă - definitorie şi definitivă - a celei de-a 45-a ediţii a Festivalului internaţional de film (TIFF) de la Salonic: adolescenta din filmul mexican Temporada de patos (Sezonul raţelor, Premiul de regie pentru Fernando Eimbcke) numărînd bomboanele a căror culoare exterioară este aceeaşi cu a umpluturii. Festivalurile sînt nişte bomboniere, filmele - bomboanele, publicul - cel care le mănîncă, iar criticii - ăia de verifică dacă exteriorul coincide cu umplutura de dinăuntru ...

"Provincie" Şi TIFF-ul lor este un "festival de provincie": Salonicul este al doilea oraş al Greciei. Asta nu-l împiedică să fie cel mai important festival de film din sud-estul Europei, aşa cum Festivalul de la Cannes (alt oraş "de provincie"!) este cel mai mare festival internaţional de film, cum cel de la Veneţia este cel mai vechi, cel de la Clermont-Ferrand este cel mai bun (pentru scurtmetraje), cel de la Sundance - cel mai semnificativ (pentru producţia independentă americană), etc., etc. Marile festivaluri (singura excepţie notabilă este Berlinul - pînă mai ieri, el însuşi un oraş "de provincie") sînt, în proporţie zdrobitoare, festivaluri de provincie : trebuie să fii cu totul ignorant în materie de geopolitică cinematografică pentru a sugera - cum a făcut-o comunicatul de presă al BiFEST-ului autohton - că există ceva peiorativ în asta. Oricum: mai bine să faci un festival capital în provincie decît un festival de provincie în Capitală. La Salonic, între 20 şi 28 noiembrie a.c., a pontat crema regizorimii mondiale: Victor Erice (prea puţin cunoscut cineast spaniol, autorul unei opere importante formate din numai trei titluri!), Peter Greenaway (supercunoscut cineast britanic), Abbas Kiarostami (superpremiat cineast iranian), Todd Solondz (superinteresant cineast american), alături de doi japonezi aflaţi "pe creasta valului": Hirokazu Kore-eda şi Kiyoshi Kurosawa (nici o