Proiectul lui Daniel Dragomirescu, în bună măsură finalizat, este de a scrie o trilogie romanescă. I-a apărut în 2003 prima parte Nimic nou după Cortina de fier, iar în acest an a văzut lumina tiparului cea de-a doua, romanul Deşertul roşu. Nu i se poate reproşa autorului, în primul rând, ambiţia. Să te apuci de o asemenea amplă construcţie epică conştient fiind că sunt tot mai puţini cei dispuşi să o citească până la capăt, să construieşti realist atmosfera românească - preponderent rurală - din vremea schimbărilor radicale aduse de noul regim comunist, iarăşi conştient că acest tip de literatură nu se încadrează prea bine în trend, să creezi cu talent (asta însemnând, printre altele, să şi poţi evita modelele puternice - Preda ar fi un exemplu), toate acestea înseamnă un volum de muncă apreciabil. Dar dincolo de acest efort evident stau punctele slabe şi cele tari, calităţile şi defectele.

Prima impresie după lectura romanului Deşertul roşu este că titlul nu prea se confirmă în faptele narate ori că, cel puţin, este cam radical. încă nu se poate vorbi de un pustiu comunist bine instalat, de anularea sau eradicarea violentă a oricărei forme de rezistenţă, a tot ceea ce nu corespunde noii ordini sociale (este vorba aici de materia narativă analizată şi nu de istoria în sine a perioadei). Mai este ceva viu. Slugarnicii partidului roşu mai pot fi luaţi la şuturi prin sat, teama generalizată în faţa unor diabolice măsuri nu este încă pe deplin funcţională, pământurile nu sunt confiscate deocamdată, dar asta nu înseamnă că deşertul nu este forma spirituală de relief cea mai apropiată. în măsura în care se poate spune că România comunistă a fost un veritabil "deşert roşu" - afirmaţie discutabilă -, atunci el apare în romanul lui Daniel Dragomirescu doar sub semnul fatalităţii, al unei iminente proximităţi. Parţiala inadecvare dintre titlu şi naraţiune s-