De mai bine de un secol, studiile religioase, dar şi gîndirea religioasă creatoare nu mai sînt apanajul strict al ierarhiei sau al vocilor oficiale ale Bisericii. A început de ceva vreme să se admită că laicii intelectuali îşi pot duce cercetările profesioniste în beneficiul cunoaşterii creştinismului, că reflexia şi heremeneutica religioasă personală pot hrăni înţelegerea tradiţiei (creştine sau alta), că dezbaterea şi interogaţia nu dăunează credinţei, ci, dacă sînt făcute ţinînd seamă de logica ei adevărată, o revigorează, îi dau tonus, înălţime, responsabilitate faţă de temele lumii actuale şi ale lumii celeilalte. Scade numărul celor care se mai miră azi în Occident, dar şi în România, că un intelectual se poate preocupa, ca intelectual şi cu rigorile disciplinelor intelectuale, de problematica religioasă. Biserica, pe de altă parte, admite, din ce în ce mai firesc, şi ea acest tip de cercetare, ca fiind paralelă, dacă nu chiar în dialog cu sarcinile magisterium-ului eclezial. Dar ceea ce începe abia să fie admis şi practicat firesc după o perioadă de secularizare brutală (avînd drept complement retragerea în sine, dacă nu baricadarea Bisericii în materie de gîndire religioasă), are precedenţe expresive, mult mai îndrăzneţe, la începuturile tradiţiei creştine. Hans Freiherr von Campenhausen, istoric al doctrinei patristice, profesor la Heidelberg, a publicat în 1955 două volume adresate publicului cultivat, despre "Părinţii greci şi Părinţii latini ai Bisericii". Cărţile, ajunse în Germania la mai bine de opt ediţii, se citesc şi astăzi cu plăcere. Se simte că foarte solidului savant i-a făcut lui însuşi plăcere să "povestească" cîteva figuri hotărîtoare pentru începuturile gîndirii creştine, încastrate în atmosfera unei lumi unde graniţele între culturi şi civilizaţii erau permeabile, unde "patonismul debordant" şi, în genere, filozofia greacă întîlneau