cîteva chestii de politică (1) Marea lecţie, deprinsă repede după ce-ai intrat în politică, este aceea că, dintr-o dată, eşti parte dintr-o mare conjuraţie a unora - pentru că altfel nu pot să le spun - ce vor să schimbe lumea. Asta este sigur. Nu este la fel de sigur că lumea doreşte într-adevăr să fie schimbată, dar acest detaliu nu-i atît de important pe cît vă imaginaţi. Nu i-aţi văzut, agenţii schimbării? Nu aţi simţit complicitatea celor ce trag, pe nevăzute, sforile acestui uriaş mecanism? Nu, nu sînt cei pe care-i vedeţi la televizor, nu-s dintre cei care recită programe sau apără doctrine, nu dintre ei se selectează purtătorii de steaguri. Ei bine, despre această coloană a V-a, insesizabilă, dar foarte eficientă, din interiorul politicii româneşti aş vrea să vă vorbesc puţin - cît să vă faceţi o idee. Am început paragraful şi deja parcă simt o mînă pe umărul drept, aşa, ca şi cum m-ar reţine. Oare e bine ce fac? Dacă o să vă sperii? Dacă o să vă nărui prejudecăţi frumoase? Ca unii care poate tocmai citiţi la Codul lui Da Vinci , o să am grijă să nu vă bruschez foarte tare. N-a murit nimeni în povestea care urmează. Sursele mele sînt mai presus de orice dubiu. Ele respiră, pe undeva printre dvs., vă intersectaţi cu ele, vă daţi bună ziua, vă mîngîie copiii pe cap. O să lucrez, aşadar, numai cu documente. Iată unul dintre ele. Sîntem într-o zi de toamnă, nu foarte rece - sîmbătă, 6 noiembrie. Băsescu este la Timişoara, în Parcul Rozelor se organizează pentru ora 12 un miting, se adună între 4 şi 5 mii de oameni (o performanţă, totuşi, la ora la care bănăţeanul îşi ia zupa !). Liderul, îmbrăcat într-o jachetă orange, coboară din autocarul de campanie, taie mulţimea cu pieptul înainte, vîntul se joacă cu meşa-i şi capătă brusc un aer de băiat de treabă din vecini care rîde gros şi dă mîna cu toţi, puhoi de lume vine în jur să-l salute, trupa de pe scena s