Imediat după izbucnirea scandalului legat de fraudarea alegerilor, mi-a venit brusc în minte scena ruşinoasă a unui furt comis în autobuz. Am fost martor la acea întîmplare. O tanti - aveam vreo 14 ani pe atunci - s-a trezit buzunărită de un individ. Scena se petrecea într-o aglomeraţie infernală, femeia a început să ţipe şi să ceară ajutor. După un scurt moment de ezitare - eram lîngă ei şi urmăream cu mare atenţie scandalul - hoţul a contraatacat înjurînd-o cu voce mai puternică. Ba, în cîteva minute, pînă la prima staţie, a ridicat palma şi era cît pe ce s-o şi lovească. În cele din urmă, a coborît, dar nu înainte de a scuipa în direcţia femeii, rămasă mută şi umilită. Autobuzul a pornit din nou. În jur, o tăcere apăsătoare, spintecată, din cînd în cînd, de plînsul bietei victime. M-am simţit slab şi nenorocit şi mi-a fost ruşine şi silă de mine. Dar n-am să uit niciodată nici furia cu care i-am privit pînă la coborîre pe toţi "bărbaţii" din jur, oameni în toată firea, dar care nu ziseseră nici pîs în apărarea bietei femei. Tîrziu, spre capăt, cînd maşina aproape se golise, s-a auzit vocea şoferului blestemînd şi înjurînd, revoltat, ţara în care trăim, guvernul şi, desigur, hoţii de buzunare. Duminică, 28 noiembrie 2004, cu autobuzul, cu autocolantul, cu listele suplimentare, cu softul, cu suveica sau cu cine ştie ce altă metodă de învîrtit ştampile şi buletine, am fost furaţi. La vot. E adevărat, nu ne-a dispărut, la prima vedere, nimic din buzunare. Banii sînt la locul lor, actele - asemenea. Şi atunci, vorba unui personaj de poveste, unde-i problema? Problema e, doamnelor şi domnilor, stimaţi călători cu autobuzele patriei, că... n-avem nici o problemă! La fel ca în întîmplarea al cărei martor am fost acum cincisprezece ani, în autobuzul mare numit România, nimeni nu scoate o vorbă. Ah, da, desigur, ne-a cuprins pe toţi o revoltă interioară fără limite,